Dintotdeauna, sărbătorile păgâne sau creștine au împărțit lumea în două categorii: cei care se bucură să celebreze în tihnă sau în agitație și cei pentru care sunt o povară socială, digestivă, cromatică, sonoră. În toate epocile au fost dușmani ai Crăciunului și apologeți ai sărbătorii străvechi.
În epoca modernă s-au înmulțit vocile rebele care deplângeau festivismul hedonist. Unul dintre marii contestatari ai atmosferei de Crăciun era ateul George Bernard Shaw, antitradiționalist feroce, pentru care ziua de Crăciun era ”doar o conspirație întreținută de păsări de curte și negustorii de vinuri din motive strict de afaceri”. Replica gânditorului creștin Chesterton pentru dramaturgul ”nobelizat” e una pe măsură: ”Ar putea spune la fel de bine că cele două sexe au fost inventate de bijutieri care au vrut să vândă verighete”.
Sărbătoarea Crăciunului a trecut prin multe epoci și culturi, de la bătrâna și vesela Anglie medievală, la cea învinsă de puritanism sau până astăzi la Crăciunul de-o fericire sterilizată din serialele americane. Noi, românii, continuăm uneori pe combinația noastră magică de caterincă și consum sau alteori priveghem cu priviri negre albul murdar al iernii. Cu toate că ambianța consumeristă ne provoacă de multe ori o indignare nobilă, uităm că sărbătorile păgâne și creștine au fost mereu trăite cu simțurile larg deschise.
Același creștin profund și liber, Chesterton, remarca subtil cum omul a avut mereu tendința de-a se manifesta teluric dionisiac în fața cerului și a zeilor: ”Rațional vorbind, am putea să cântăm și să ne dăruim cadouri cu ocazia oricărui eveniment – de ziua lui Michelangelo sau în cinstea inaugurării gării Euston”. Și totuși, nu o facem, inaugurările de poduri, școli, spitale sunt marcate de festivități decente, până și premiile culturii pop sunt înmânate prin ceremoniale elegante.
Avem tendința să ne manifestăm lacom și irațional mai degrabă la întâlnirea cu supranaturalul. Tot ce e deasupra noastră ne provoacă o nevoie de beție colectivă.
Cu excepțiile de rigoare, dintre care se aude miorlăitul de birou al unor puritani workaholici publici, care suferă în narcisismul lor neîntrerupt, că lumea va sta cu ochii și gura pe fripturi și licori și nu va admira predica lor zilnică despre ”cum merge lumea”.
Legendară trupă britanică de folk și rock progresiv, Jethro Tull, invoca pierderea spiritului grav creștin în celebrul cântec ”Christmas song”, prin versul: ”acel spirit de Crăciun nu este ceea ce bei”.
Pandantul muzical românesc al celebrei formații englezești, Phoenix, ne transmite din cultura populară românească străveche, spiritul vesel și sărbătoresc, în care se contopește inocența stelară cu pântecul moale: ”Vă chem pe voi ca să petrecem, Ne cântă iarna, veselă-n prag, Iarna mi-e sufletul curat, Mai alb, Îl simt mai bun şi cald”.
Articol publicat initial in cotidianul Romania Libera:
