Nu întâmplător ”The Economist” titra zilele trecute: ”De ce coșmarul din Niger este problema întregii lumi”. Pentru că lovitura de stat de la Niamey riscă să deschidă un nou front al confruntării Occident – Rusia. Iar haosul din Sahel, una din cele mai sărace regiuni ale lumii, unde terorismul jihadist este în expansiune, poate determina un nou val de migrație spre Europa, înaintea alegerilor europarlamentare. Faptul ar avea un impact politic semnificativ, într-un cadru deja marcat de tendința dreptei europene de a strânge rândurile pe o linie dură anti-migrație.
Azi expiră ultimatumul dat de comunitatea statelor vest-africane juntei militare din Niger de a restabili ordinea constituțională și a-l repune în funcție pe președintele Mohamed Bazoum, arestat de garda prezidențială la 26 iulie. La putere din 2021, după primul transfer democratic nigerian între doi șefi de stat aleși, Bazoum este victima celei de-a cincea lovituri de stat reușite după obținerea independenței, în 1960.
Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (CEDEAO) a dat termen o săptămână puciștilor, amenințându-i cu o intervenție militară. Din cele 15 membre ale CEDEAO, patru sunt suspendate după loviturile de stat intervenite din 2021: Mali, Guineea, Burkina Faso și Niger. Comunitatea e dominată – demografic, economic și militar – de Nigeria, cu care junta din Nigerul vecin a întrerupt relațiile diplomatice. Iar Nigeria a stopat exportul de energie electrică spre Niger, care importă 70% din necesarul de electricitate din statul vecin. Regimurile militare din Mali și Burkina Faso au anunțat că vor trata o intervenție în Niger ca pe o declarație de război.
Ceea ce ar putea fi o criză regională are, însă, un ecou mult mai larg. În Niger se află 1000 de militari americani și 1500 de francezi, cu misiunea de a combate mișcările jihadiste, Nigerul fiind, până la puci, principalul aliat al Occidentului în zonă. Arcul de instabilitate din Sahel poate deveni o amenințare la adresa securității globale, prin implicarea Rusiei în regiune și prin crearea unei baze extinse pentru terorism și migrație, având ca țintă Europa.
Nigerul constituie principala poartă de migrație ilegală dinspre Africa subsahariană spre Algeria, granițele nordice cu Libia și Algeria fiind coridoare pentru traficul de persoane, arme și droguri. Așadar, Nigerul e anticamera spre ”pântecul moale al Europei”, cum e numită tot mai des Mediterana, parafrazându-l pe Churchill.
Asta în condițiile în care Mali, Burkina Faso și Niger se confruntă, de câțiva ani, cu cea mai puternică insurgență jihadistă din lume. Dictaturile militare, venite la putere într-un efect de domino, n-au făcut decât să submineze combaterea terorismului și să transforme această regiune săracă într-o sumă de state eșuate, prăbușite în violență și foamete. Un context de care Rusia, prin gruparea Wagner, știe să profite.
Securitate contra afaceri
Coincidență (sau nu?), puciul de la Niamey a avut loc în ajunul Summitului Rusia – Africa de la Sankt Petersburg și al discursului în care Putin a promis cereale gratuite pentru șase din cele mai sărace țări ale continentului – nu întâmplător, e vorba de state în care mercenarii Wagner sunt puternic implantați. Din 2018, aceștia asigură protecția președintelui Republicii Centrafricane. Grupările rebele, care ocupaseră la un moment dat două treimi din teritoriul țării, au fost respinse cu ajutorul Wagner. În schimb, gruparea a primit controlul asupra resurselor unuia din cele mai slab dezvoltate state ale lumii: aur, diamante și lemn.
În Mali, de anul trecut, Wagner a luat locul trupelor franceze, care au încercat ani de zile să țină piept ofensivei jihadiste. Gruparea rusă a primit acces privilegiat la minele de aur, la fel și în Sudan. Rețeta ”suport militar contra influență economică” e în continuă expansiune pe continentul african, fiind aplicată cu succes maxim în Libia. Wagner a devenit, în ultimii cinci ani, un element-cheie al controlului instaurat de mareșalul Khalifa Haftar asupra estului Libiei. Chiar dacă ofensiva liderului de la Benghazi asupra guvernului susținut de Occident la Tripoli a eșuat, trupele lui Prigojin au obținut acces la resursele de petrol, inclusiv controlul, timp de un an, al principalului terminal petrolier al Libiei, la Sirta, precum și asupra producției din zona petroliferă Sharara, din sud-vestul Libiei, cea mai bogată din această țară care deține 40% din resursele de petrol ale Africii.
Sfârșitul Françafrique?
Nu numai tensiunile locale le exploatează iscusit Wagner. Ci și aversiunea față de fostele puteri coloniale, în special curentul anti-francez, tot mai intens în regiune. Franța a devenit țapul ispășitor pentru toate problemele cronicizate în fostele sale colonii africane. ”Întreaga noastră politică africană se prăbușește peste noi”, scria zilele trecute un diplomat francez. Una din consecințele acestui recul dur: Parisul a trebuit să-și evacueze acum un an trupele din Mali și acum șase luni din Republica Centrafricană și Burkina Faso. Urmează, probabil, retragerea contingentului anti-jihadist din Niger.
Eșecul operațiunii Barkhane (2014-2022) – misiune franceză anti-insurgență islamistă în Sahel și Sahara – tinde, așadar, să atragă sfârșitul puterii franceze într-o regiune pe care o controla în mod tradițional. ”O epocă se încheie”, suspină parte din presa pariziană, resemnată să tragă cortina peste relația specială post-colonială, sintetizată în sintagma Françafrique.
Grupul Wagner a devenit, în schimb, într-un timp scurt, cea mai influentă formă de implicare a Rusiei în Africa, potrivit unui raport publicat în marja Conferinței de Securitate de la München din acest an, de către rețeaua de experți ”Inițiativa globală împotriva criminalității organizate transnaționale”. E de așteptat ca Rusia să joace, în continuare, această carte, atât pentru a ieși din izolarea diplomatică, cât și pentru a recupera din influența pierdută după invadarea Ucrainei.
E adevărat că numai 17 șefi de stat africani s-au deplasat la summit-ul din acest an, spre deosebire de precedentul de la Soci, în 2019, unde au fost 43 de lideri din Africa. Dar din cele 54 de țări ale Africii, doar 19 au susținut Ucraina la cele cinci runde de vot privind războiul, în Adunarea Generală a ONU, în cursul primului an de conflict. Poziția majoritară a statelor africane a fost de abținere ori neparticipare la vot – un simptom al pierderii de influență occidentală în fața Rusiei și Chinei.
Eroarea de analiză a Occidentului
”Aceeași eroare de analiză, care a determinat Franța și unii dintre aliații săi europeni să considere că Rusia nu va invada Ucraina în februarie 2022, pentru că o astfel de decizie ar fi fost irațională și contrară intereselor Kremlinului, a produs efecte identice în Africa, unde natura regimului a fost la fel subestimată, chiar dacă Vladimir Putin deschisese acolo un nou front împotriva Franței”, critică Le Figaro.
Vechile canale de influență sovietică au fost reactivate în ultimul deceniu – din Algeria, până în Africa de Sud. Cu rezultate spectaculoase în Africa de Vest, unde demonstranții au fluturat steaguri rusești în timpul asedierii ambasadei Franței – un rezultat al investiției serioase a Kremlinului în propagandă. Scena mai fusese văzută și în Burkina Faso, în octombrie 2022, când drapelul rus a fost agitat la manifestațiile de susținere a celei de-a doua lovituri de stat ce avea loc în decurs de nouă luni.
Unii observatori se întreabă, deja, dacă efectul de contagiune nu va atinge Senegal și Coasta de Fildeș, unde se află 500, respectiv 900 de militari francezi. Guvernele celor două țări au confirmat, alături de Nigeria, participarea la eventuala forță de intervenție în Niger. Din regiune, Ciadul, care încearcă un rol de mediator, a anunțat că se va abține. ”Căștile albe”, cum sunt numite trupele CEDEAO, au mai intervenit, după 1990, în războaiele civile și tentativele de puci din Liberia, Sierra Leone, Guineea-Bissau și Coasta de Fildeș.
”Putin Africanul”
Unde ar duce, însă, o intervenție a unei forțe internaționale, ce ar putea ajunge la 50.000 de militari, conform unor estimări? Ar putea salva democrația în Niger și influența occidentală într-o zonă sensibilă a lumii. Dar, dacă s-ar ajunge la un război regional, Africa de Vest ar deveni un nou front în confruntarea globală dintre dictaturi și democrații, mai precis în conflictul Rusia – Occident.
Le Monde întreba încă din februarie: ”Duce Rusia un război prin intermediari cu Franța?”. Nu era întâmplător, pentru că un raport al Fundației pentru Cercetări Strategice – principalul centru francez de expertiză în securitate internațională și apărare – avertiza la începutul acestui an că ”la fel ca în timpul Războiului Rece, Moscova pune Africa din nou în centrul ciocnirilor ideologice”. Titlul analizei era elocvent: ”Putin Africanul”…
Să fim măcar noi atenți la avertismentul – general valabil – din acest raport: ”Cu sau fără Wagner, Rusia se apropie de țări în care statele sunt slabe”.
Un răspuns