America, America…

De ani de zile revine pe tapet, la câte-un soroc, subiectul ridicării vizelor de America pentru români. Tema vizelor a eclipsat mereu un alt fenomen, nu mai puțin important ca efecte pentru societatea noastră. Este vorba de programul Work&Travel, creat la noi în anul 2000.

De atunci și până astăzi, am ajuns să fim în topul celor care frecventează acest program. În prezent suntem pe locul doi în lume la numărul studenților care participă anual la programele Work&Travel. Potrivit Ambasadei SUA, programul este destinat studenților care vor să experimenteze și să înțeleagă oamenii și cultura americană. Programul a fost înființat în anii 60, de către Departamentul de Stat din America, iar anual peste 90.000 de studenți din toată lumea beneficiază de acest pachet de muncă. Dintre acești 90.000, 7.700 sunt români. 

Pentru partea americană socoteala e mai profitabilă așa. Dacă românii ar merge fără vize, majoritatea nu s-ar mai întoarce în țară, așa cum fac deja cei care au emigrat în Europa. Pe când așa, generații de tineri, care din 2000 încoace, vin și pleacă în America, reprezintă un câștig mai mare pentru SUA, decât pentru România. Pe lângă forța de muncă sezonieră, experiența în țara tuturor posibilităților  reprezintă și o bună propagandă pentru modul de viață american, globalizat prin toate căile de export.

Cei care plecau la începutul anilor 2000, nu aveau doar ispita celor câțiva dolari în plus. România era și mai mult atunci decât acum, o ţară a cutumelor, a tradiţiilor, a prejudecăţilor de tot felul şi asta nu neapărat datorită trecutului comunist, cât specificului tradiţional ţărănesc. Aşa că era lesne de înţeles să apară pentru tinerii noştri,  chiar dacă trăiau într-o ţară liberă din punct de vedere politic, frenezia unei atracţii către continentul vieţii libere de orice frână dată de cutume şi norme tradiţionale.

Europa de abia se deschidea pentru români, iar exodul către ea era dat în primul rând de cei ce aveau să fie botezaţi mai apoi, căpşunari. Programele de muncă pentru studenţi pe perioada vacanţei de vară erau o mană cerească. Nu era uşor, pentru că viza de Statele Unite era foarte greu de obţinut. Cu cât cererea era mai mare, cu atât se dădeau mai puţine vize. Nu puţini erau cei pentru care perspectiva unei diplome în România era sinonimă cu neantul. Cu toate că acolo muncile erau necalificate, spălat vase prin restaurante, curăţenie prin parcuri, babysitter sau cameriste prin hoteluri, gândul emigrării stătea ascuns în visele multora.

Tentaţia dolarului câştigat acolo era una foarte mare. Unii au rămas dincolo de ocean peste termenul la care le expira viza, dar s-au întors după câţiva ani cu o oarecare insatisfacţie interioară faţă de munca şi viaţa lor din America. Alţii nu s-au mai întors deloc. Mulţi însă s-au înapoiat respectând datele contractului. America nu mai era o aventură ca odinioară. De fapt, noi ca români ne-am consumat faţă de America, prin aceste programe, iluzia tărâmului făgăduinţei. Fenomenul nu e nou, ci mai degrabă ciclic. Înaintaşii aplicanţilor de vize USA, au fost românii din perioada interbelică care emigrau spre ţara tuturor posibilităţilor. Probabil că după lunga paranteză comunistă trebuiau consumate şi ultimele rămăşiţe ale visului american.

Idealul romantic al evadării spre ţinutul liber al Americii a devenit istorie, dar iată că subconştientul colectiv depozitează în timp marile aspiraţii, astfel încât acestea pot reapărea la suprafaţa postmodernă a vieţii colective, după mult timp de la vechea lor manifestare, actualizate într-o nouă formă. Aşa s-a întâmplat şi la noi cu aceste programe de Work&Travel, ele fiind simbolul recuperării unui vis pierdut. Tinerii, rebeli şi nonconformişti n-aveau cum să nu fie atraşi în orice epocă de mirajul Americii. America le oferea mai mult decât orice alt loc, iluzia de-a da lovitura arzând etapele.

În filmul, ”America, America”, al marelui Elia Kazan, regizorul de origine armeană, e descrisă odiseea unui personaj obsedat de dorinţa evadării spre America. Europa deja începuse să îmbătrânească, conflictele interetnice erau în toi. Primul Război Mondial îngropa deja în pământ imperiile îmbătrânite. Tentaţia de-a pleca într-o lume în care nu erai judecat pentru etnia ta, limba, sexul sau religia, devenise una uriaşă. Acea lume, în virtutea comparaţiei cu lumea veche europeană, impregnată de cutume şi de norme tradiţionale, putea să pară, pe bună dreptate, paradisul. De aici şi disponibilitatea nebună a celor care erau în stare să-şi rişte şi viaţa pentru a ajunge pe vaporul spre America. Mulţi n-au mai ajuns, iar cei care au făcut-o aveau să ajungă repede cu picioarele pe pământ şi nu doar în sensul propriu. Filmul prezintă tribulaţiile personajului înnebunit de visul american ca de o fata morgana. Pentru a ajunge și a răzbi pe tărâm american, eroul e în stare de orice, devenind reflexul în oglindă al unei Americi libere și pragmatice până la dezumanizare.

Între timp, America aceea sălbatică și aventuroasă  a fost defrișată și regularizată de ideologia neomarxistă. Corectitudinea politică a lăsat neoprită doar hemoragia consumistă, în timp ce libertatea culturală este sever înăbușită de fiecare dată când se aprinde senzorul cenzurii neomarxiste.

Însă chiar dacă frenezia aventurii înspre tărâmul făgăduinței intră uneori în latenţă, America, America va rămâne mereu un ecou, oricând capabil să se transforme într-un vuiet capabil să emuleze generaţii de-a rândul.  

Editorial publicat inițial în cotidianul România Liberă:

https://www.pressreader.com/search?query=Ciprian%20Blidaru&newspapers=9vsd&start=2023-10-06&stop=2023-10-06&orderBy=Relevance&hideSimilar=1&type=3&searchFor=Articles