Istoria crucii a marcat epoca dinainte de Hristos, ca simbol al celei mai crunte pedepse. Nu știm dacă pedeapsa prin răstignire este la fel de veche precum omenirea. Istoricii o situează aproximativ în perioada babiloniană, ca apoi să fie regăsită la perși de unde a preluat-o Alexandru Macedon după invazia asupra Persiei. Conform istoricilor această practică fioroasă a ajuns în Imperiul Roman după războaiele punice, fiind una curentă în Cartagina. De abia în Imperiul Roman, cei executați vor fi răstigniți pe cruce, până atunci erau atârnați de copaci.
Victimele erau de regulă din rândul sclavilor, a celor decăzuți și tarați social, așa cum au ajuns apoi să fie stigmatizați toți creștinii. Crucea era un instrument de pedeapsă și implicit un simbol al păcatului, al greșelii de neiertat și de condamnat.
De aceea, apostolii și misionarii creștinismului primar s-au lovit la început de reticența maselor, care asociau simbolul crucii cu răul suprem. Era de neacceptat pentru ei să creadă în ceva ce reprezenta instrumentul suprem de tortură. Cu timpul percepția s-a schimbat, sacrificiul christic înnobilând crucea prin suferința sa. Hristos este cel care îndreaptă crucea așa cum a făcut și cu ”lemnul strâmb al omenirii”. Mântuitorul a venit să-i salveze pe cei pierduți, damnați, vameși, hoți, prostituate. El s-a urcat pe crucea lor ca să-i salveze și astfel a dat putere de credință simbolului crucii.
Crucea nu a fost reabilitată doar la nivel simbolic lingvistic, pozitivată așa cum se practică astăzi manipulatoriu cu percepțiile inversate ale blamărilor laice, când e transformat un viciu în virtute prin autosugestie doar pentru a fi liniștită pe moment conștiința vinovată. Hristos mântuie crucea și lumea de păcate prin suferința sa.
Crucea devine prin linia ei verticală o axă spre cer care trece prin orizontala vieții păcătoase pe care o purifică și o înalță.
Articol publicat inițial în cotidianul România Liberă:
