Ca în atâtea alte domenii există și în lumea presei, premii mai mult sau mai puțin prestigioase. Unele dintre ele poartă numele unor mari condeie, Pamfil Șeicaru sau Ioan Chirilă în zona cronicii sportive. Pentru presa mare postdecembristă, Pamfil Șeicaru a rămas figura reper, un personaj de netăgăduit din punct de vedere al valorii gazetărești. Însă altfel stau lucrurile moralicește, pentru cel de care s-a lipit eticheta ”șantajul și etajul”. Asta a făcut să fie îmbrățișat de mulți epigoni, care nu-i poartă talentul, ci doar practicile oneroase.
Așa se explică conjurația tăcerii față de cei care au probat și talentul, și integritatea morală. Unul dintre mari gazetari pamfletari și prozatori ai perioadei interbelice este Mircea Damian, uitat pe deplin astăzi. Nu se bucură de nicio reeditare a cărților sale după 1990, perioadă în care noi ne-am umplut de pamfletari milionari. În schimb, Mircea Damian a fost un pamfletar persecutat și pușcăriaș pentru delicte de opinie.
Încarcerarea sa la Văcărești pentru acuzația de lezmajestate spune totul despre calibrul moral a prea uitatului pamfletar. Mircea Damian e martorul unei scene în care e implicat principele Nicolae, fratele regelui Carol al – II-lea, o beizadea vitezomană cu demni urmași astăzi printre cei fără sânge albastru.
E genul de scenă care poate pleca de la banal spre fatal. Principele nu poate înainta cu mașina de căruța unui franzelar, situație rară pentru el, fiind obișnuit să aibă parte de calea regală deschisă peste tot. Între vița regală și vița sălbatică a franzelarului începe un concurs de înjurături neaoșe. Trecătorii alarmați de prezența princiară îl informează prin zbierete pe bietul căruțaș despre condiția superioară a partenerului de duel verbal. La auzul faptului că el se înjură cu Alteța Regală, franzelarul se dezlănțuie mai abitir cu un potop năvalnic de sudălmi cu rădăcina groasă și adâncă până-n pământul patriei. În cele din urmă se descongestionează îngustul trafic, iar căruțașul pleacă mulțumit după proba de lezmajestate. Principele pornește în trombă, încălcând toate regulile de circulație, iar pamfletarul haiduc îi aduce aminte public de incident.
Reacția căruțașului arată ce fibră a avut acest popor la baza sa! Nu poți să-ți reprimi accesul demelancolie când te uiți la poporul fricos de astăzi și la tinerii complicați care își numără fobiile și anxietățile de la o lună la altă.
Pentru că Mircea Damian face parte din fibra groasă a franzelarului, nu așteaptă ca rugina să se depună pe spada pamfletului său. În același timp, destinul lucrează și el la o nouă ciocnire publică între cei doi. Principele Nicolae duce o viață de petreceri, bate universitari pe stradă, tamponează căruțe și nu i se întâmplă nimic în falsa democrație interbelică. Într-un nou incident cu un șofer pe care află că-l cheamă Ion Damian, mediocrul cap regal îl confundă cu autorul pamfletar și-l ia la bătaie, lovindu-l în testicule.Faptul devine știre, iar reacția celui care a fondat săptămânalul de pamflet, ”Pumnul”, e una de categoria grea. Mircea Damian își încheie acida scrisoare publică cu o dorință pe măsură: ”…să dai peste un alt Ion Damian care, până să bage de seamă că Măria Ta este chiar Măria Ta – să-ți frământe Augustele testicule, să-ți spargă Augustul cap și să-ți frângă Augustele mâini…”
De data aceasta, pedeapsa cade ca o cărămidă desprinsă din zidul unui castel regal. Mircea Damian este acuzat de lezmajestate și încarcerat pentru ”75 de nopți” la Văcărești. Nu uită înainte de-a afla sentința să mai transmită un mesaj ironic: ”Dacă voi suferi o condamnare, fie. Voi executa pedeapsa, iar după ispășire mă voi arunca sub roțile Auguste ale Augustei Voastre mașini…”.
Va mai avea parte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o perioadă de drastică limitare a libertății presei, de un tratament pe măsură, când ziarul Fapta pe care-l conduce este desființat și el vârât în zeghe din nou. Se apără și în acest caz printr-un mesaj public: ”Am dreptul să trăiesc din meseria mea și să conduc un ziar, cu atât mai mult cu cât am urmat în viață și în carieră o linie morală, n-am slugărit la diferite persoane mai mult sau mai puțin înalte, pentru ca pe urmă să le bălăcăresc.”
Așa cum îl definește criticul literar, Mircea Anghelescu, era ”mândru să fie el însuși” iar un coleg de redacție, Ieronim Șerbu, îl descrie în amintirile sale: ”Fie că pretențiile sale nu erau prea mari, fie că din risipa generoasă care îl trăda, a rămas, în fond, un boem și un visător, ca atunci când își plimba tinerețea flămândă pe aleile Cișmigiului, Mircea Damian nu s-a ales de pe urma pamfletelor sale nici cu un bloc de șapte etaje, nici cu o vilă, dar nici măcar cu un apartament, deoarece scriitorul a murit sărac ca toți cei din șirul lung de țărani iobagi ai neamului său, de care era totuși așa de mândru.”
După venirea comuniștilor la putere are toate datele să fie promovat, având în vedere originea sa, dar mai ales lupta cu fostele regimuri. În prima fază se bucură de recunoaștere, ca la scurt timp să fie trecut la index pentru vocea sa critică pusă mereu în slujba dreptății și adevărului: ”un lucru vreau să știu: de ce guvernului nu-i face plăcere, nici partidului comunist, dacă vine critica unui lucru sau unei persoane din partea unor oameni independenți?” Întrebare eternă pentru orice sistem politic. De aceea, guvernele au grijă mereu să nu fie criticate de oameni independenți și reușesc aproape întotdeauna asta. Tot de aceea, dacă ar exista premiile Mircea Damian, n-ar putea fi acordate cu anii.
Editorial publicat inițial în cotidianul România Liberă:
