Goethe – ”Nu există sclavi mai lipsiți de speranță decât cei care cred în mod fals că sunt liberi”.
A devenit un reper clasic, atunci când se vorbește de formele propagandei, invocarea binomului Orwell – Huxley, primul pentru dictaturile brutale, iar celălalt pentru democrațiile manipulatoare. Aceasta, însă, e o etichetare mult prea generală și de suprafață, pentru că fiecare dintre aceste regimuri conține ambii poli, atât zăhărelul narcotic, cât și biciul coercitiv. Însă în ambele structuri e mai puțin vizibil, uneori chiar ocultat, jocul secund de putere.
În regimurile autoritariste, partea manipulatoare culturală, prietenoasă, ocupă un loc secundar, dar nelipsit, având rostul ei bine definit, rămânând mereu în spatele uniformelor prin care puterea ține să defileze amenințător. În partea cealaltă, avem o distanță de putere redusă, o manipulare prietenoasă, șefi care iau prânzul și fac glume cu angajații, dar undeva în spate, în șifonier, stă uniforma cu galoanele puterii, bine ascunsă și de scos doar la momentul oportun.
Această variantă în care manipularea e dominantă și forța e ascunsă în spatele ei s-a dovedit a avea mai mult câștig de cauză în timp. E suficient să scrutăm manipularea culturală din societatea de astăzi pentru a înțelege ce trăim și cum trăim. Spre exemplu, infantilismul promovat prin filme, muzică, life style e o bună metodă de manipulare a oamenilor muncii. Timpul liber e cea mai importantă parte din existența unui om, atunci el are libertatea să fie el însuși, să se definească existențial, să-și caute sensul în această lume. Acest lucru îl știe orice sistem, care caută să se infiltreze în viața persoanei – ori brutal, precum igrasia în pereți, în regimurile totalitare, ori doar ca o adiere care mișcă perdeaua, oricât ar fi de bine trasă, în societățile furnizoare de libertăți aparente.
Dacă un sistem totalitar are nevoie de brutalitate și crimă uneori pentru a ajunge să se impună în cele mai mici amănunte ale vieții, maniera subtilă a societății de consum – de intruziune în viața individului, prin reglementări vestimentare, sexuale și culturale, cu scopul de-a crea un om nou – e mai eficientă pe termen lung. O viață marcată de distracții ieftine, jocuri pentru copii practicate de adulți, comedioare proaste, sex mecanic, barbarie culinară de tip fast – food, turism bezmetic – nu reprezintă altceva decât un refugiu în nimicul zilnic, care convine de minune elitei globaliste.
Un exemplu aparent minor, dar care cred că e extrem de sugestiv pentru tipul acesta de manipulare hedonisto – infantilă, îl putem găsi în multe producții de divertisment hollywoodian. Una dintre ele ar fi comedia comercială ”Șefi de coșmar”, care începe bine, promițând o critică satirică de sistem în numele valorilor persoanei strivite de mașinăria pieței și a profitului. Unul dintre cei trei oprimați, care va dori apoi să se transforme în ucigașul șefului său, ne spune filozofia sa de viață, simplă și utilă: bunica lui avea 20 de dolari când a emigrat în USA, iar când a murit avea 2.000. De ce? Pentru că n-a îndurat. Acest mesaj, cât se poate de realist și dur pentru întreaga masă a angajaților, rămâne până la finalul filmului singurul demn de luat în seamă. În pofida intrigii, care are la bază planul celor trei victime ale șefilor de coșmar de a-i ucide pe aceștia. Dar faptul că scenele degenerează într-un umor infantil-retardat compromite orice posibilă influență a unui mesaj anti-sistem.
Chiar dacă există și excepții la acest tip de mesaj manipulator, ele sunt anodine în raport cu abundența fluvială revărsată nu doar prin cinematografie, dar și prin muzică și mass-media. Totul e bine gândit de ”sistem”, care operează cantitativ, bizuindu-se mereu pe majoritățile inerte și docile. O realitate bine ilustrată de subtilul gânditor Machiavelli: „Pentru că oamenii obișnuiți sunt atrași numai de ceea ce pare și de succesul unui lucru, iar lumea nu este făcută decât dintr-aceștia, iar cei puțini nu înseamnă nimic atâta timp cât cei mulți au pe ce să se sprijine”.
De aceea, sauna îmbietoare a societății de consum gâdilă senzorial simțurile cetățeanului, pentru ca nici un gând profund să nu perturbe apetitul de robi workaholici, răsplătit cu posibilitatea de-a achiziționa bezmetic produse inutile. Nici răgazul filozofic, nici refugiile onirice. E nevoie doar de distracții simple și de hedonism fără rafinament. O rețetă extrem de bogată de petrecere a timpului liber, în afara propriei ființe, mult mai ademenitoare și sofisticată decât braseria comunistă și fotbalul minut cu minut, prizat de proletarul microbist.
Din acest punct de vedere, capitalismul consumerist s-a dovedit a fi mult mai ingenios, a creat un lagăr de muncă vesel, dar și liber din punct de vedere fizic, pe când comunismul a creat o tiranie a muncii extrem de sufocantă și înecăcioasă, precum coșul unui furnal siderurgic. În felul acesta s-a demonstrat cum poate deveni până și libertatea un instrument de control.
De la dominarea prin durere s-a ajuns la dominarea prin plăcere. Prin intermediul libertăților superficiale, nu a libertății interioare, profunde. Societatea de supraconsum e o vitrină ce oferă plăceri condiționate pentru sclavii ei.
