În ultimii ani viața noastră a devenit un pariu de fiecare zi și se pare că și viitorul ne va fi jucat în continuare la ruleta rusească. Hazardul devine o normă cotidiană, iar noi suntem puși de alții pe biletul de pariu cu o miză uriașă, viața noastră. Locuim cu toții pe strada pariurilor, nu doar cartieriștii știrbi care își fac veacul prin casele rămășagului din care ies doar cu rumegușul în buzunare, pierzându-se apoi ca niște umbre fâlfâite printre blocurile deznădejdii.
Pentru cei mulți urmează pariul cu frigul de afară și dinăuntru. De la centru vin comandamente clare și undițe lansate cu momeli variate, de la insecte, greieri, viermi și alte mici târâtoare. Influencerii contracost ne cântă precum greierii, care urmează să ajungă la tradițională masă de Crăciun, servindu-ne eroic exemplul propriu. Evident, doar declarativ, aidoma rock-starurilor care mai mult pretindeau că sunt drogați de-o viață și care au ajuns bine mersi la 70 de ani cu conturile burdușite de către proștii utili dezabuzați pentru dolarii altora.
Toți acești învățători online ne predică cu revoltă din letopisețul lor suferința îndurată de poporul român, care a răbdat foamea și frigul înainte de 89, când erau doar gheare de pui la alimentară și nu coarne de rădașcă cum vom avea acum în epoca străluminată a marelui progres neomarxisto-globalist. Ei ne predică din amvonul ”lumii libere”, acolo unde libertatea a devenit la fel de lungă precum lanțul de la cușcă și unde orice rostire publică mai săltăreață aduce cu sine autocritica în fața marelui partid globalist, altfel rămâne doar cenușa de tine care nu va mai găsi capul pentru a se așterne smerită pe el.
Vânătoarea de vrăjitoare servește cu zel excesiv rugul neomarxist. În concluzie, e bine să rabzi foame și frig, e bine să lupți cu arma pentru pământul tău, dar doar când vor alții, nu când vrei tu. Ideologia e de plastilină, cu o mână predici toleranța și drepturile omului, iar cu cealaltă seceri tuleiele ieșite din rând.
Ipocrizia și incoerența par să tuteleze la fiecare pas capetele neomarxiștilor. Să ne aducem aminte cum țipa isteric o pseudo-scriitoare progresistă în presa franceză la începerea războiului, deranjată nu de dramele umanitare ale conflictului, ci de teribila nenorocire apocaliptică de-a ne întoarce în lumea tradițională cu genuri diferențiate clar prin faptul că bărbații merg la război, iar femeile stau acasă. Acum, aceeași neomarxiști nu mai au o problemă că întoarcerea la frig ne aduce mai aproape de lumea premodernă, conservatoare, dinaintea confortului tehnologizat. Frigul, foamea, războiul au fost elementele de bază ale lumii vechi pe care progresiștii o vor ștearsă din memoria și conștiința maselor, dar iată că ei sunt principalii susținători ai războiului, frigului și a foamei. Găsim tot atâta coerență la ei, ca la niște insecte bezmetice, pe principiul, ești ceea ce mănânci.
Nu știm cum ne vom ridica de la masă în viitor, dar e posibil să o facem precum Dorel Vișan în ”Senatorul Melcilor”, doar că nu vom acuza greață de la macaroane cu melci, ci de la cele cu viermi. Au mai fost vremuri de război, foamete și frig, când oamenii erau nevoiți să mănânce viermi. Diferența era că pe atunci oamenii înghițeau mizeriile vremii de nevoie și cu stoicism, nu cu euforia dezaxaților de astăzi, care fac din orice rahat progresist un bici.
Întâlnirea a doi mari filozofi români, cu viermuiala vremilor la propriu și la figurat, ne este redată de Lucian Blaga în memoriile sale, în calitate de co-protagonist. Acesta se afla în anii Primului Război Mondial, la Viena, unde studia filozofia alături de celălalt mare filozof român, D.D. Roșca. Chinuiți de penuria alimentară din vreme de război, amândoi s-au bucurat prematur, ca doi copii, de vestea că sunt macaroane la restaurantul universității:
”Macaroanele erau gustoase, cu toate că aveau un uşor iz de piatră de moară. Dar iată că Roşca îşi curmă un gest şi se uită în golul interior al unei macaroane. Din tub ieşea capul negricios al unui vierme tot atât de gros, pe cât era diametrul golului. ,,Ei, bată-te să te bată”, zise prietenul pe-un ton de bagatelizare, şi cu vădită intenţie de a nu se lăsa manevrat de sentimentul de silă ce l-a cuprins, Roşca scoase viermele şi-l puse pe marginea farfuriei. Dar are imprudenţa de neiertat să caute numaidecât şi în celelalte macaroane. În fiecare tub apare capul negricios, inevitabil, scârbosul cap punctat. Cu o răbdare proprie unui spirit critic hotărât să nu cedeze prejudecăţilor, Roşca scotea viermii şi-i punea pe tivul blidului. Ne-am uitat unul la celălalt, luaţi de o senzaţie de refuz, ce o simţeam din capul pieptului până la maxilare. ,,Ce-i de făcut?”, mă întrebă Roşca. Ezit o clipă. Apoi, cu aer de răsăritean împăcat cu soarta, eu, care nu făcusem încă nicio investigaţie inoportună prin farfuria mea, zic: ,,Dragul meu, problema nu mi se pare tocmai aşa de complicată. Să mâncăm, sau să rămânem flămânzi! Eu sunt de părere să nu mai cercetăm ce este şi ce nu-i, prin aceste macaroane, ci pur şi simplu să le mâncăm, sau, filosofic vorbind, să nu mai căutăm das Ding an sich, ci să ne mulţumim cu aparenţele!”. Roşca înghite în sec. Apoi, cu sentimentul cu care te-ai arunca într-o prăpastie, continuăm a dejuna. Cred că de-atunci, din clipa aceea, prietenul Roşca a rămas cu oroarea de ,,lucrul în sine”. Lucian Blaga – ”Hronicul şi cântecul vârstelor”
Articol publicat inițial în cotidianul România Liberă:
