Orice atentat terorist dezvăluie în prima fază o breșă în sistemul de securitate. Dar dincolo de acest sistem, asigurat de instituțiile statului, mai există un sistem de securitate invizibil, însă la fel de important. E vorba de orientarea culturală a unei societăți, de modul ei de-a se raporta la viață în general.
Mentalitatea vestică din ultimele decenii a fost profund marcată de pacifism, autoculpabilizare istorică și-n general de tendința masochistă de-a îmbrățișa dușmanii societății occidentale. Totul a venit din interior, în special grație stângismelor politice. Aceasta e breșa cea mai adâncă pe care o speculează terorismul islamist.
Asasinii fanatici știu că, după orice acțiune a lor, o perioadă de timp crește vigilența autorităților și că oricum mai multe atentate sunt dejucate decât reușite. Pentru ei asta nu e o problemă, ei știu că grozăvia unui atentat e suficientă pentru a declanșa unda de șoc a terorii în sânul societății. Dar cel mai important lucru pe care-l știu și pe care-l exploatează cu o cruzime de reptile ucigașe e că pot miza pe dușmanii din interior ai societății occidentale. Cei care-și îndreaptă grija după fiecare care atentat, nu către victime, ci spre apărarea dogmatică a multiculturalismului. Sunt cunoscute reacțiile de-a lungul timpului, fie că vin de la filosofi vedete în lumea occidentală, gen Michel Onfray, care explodează imediat: „Franța trebuie să înceteze cu politica sa islamofobă”. Formatori de opinie cu aceleași vederi, dizolvă unitatea societății occidentale în fața propriilor ei atacatori. Tot acest curent nu face decât să înmoaie voința autorităților care ar trebui să treacă la expulzări în masă, la a-și curăța grajdurile societății. Teroriștii din spate, nu dinamitele ambulante, cunosc toate aceste slăbiciuni care sunt tot mai ușor de adulmecat.
Dincolo de aceste considerente actuale, terorismul musulman nu e un fenomen nou. La sfârșitul anilor șaizeci începea deja ceea ce avea ulterior să devină practica favorită a atacatorilor fanatici, deturnarea avioanelor. De la câteva deturnări sporadice, numărul acestora avea să crească în anii 70, la cinzeci, șaizeci pe an. În același timp, guvernele de stânga, care au ținut mereu partea arabilor în disputa cu Israelul, au continuat politicile inconștiente de imigrație. Obsesia toleranței față de altă cultură și religie a ajuns să fie împinsă până într-acolo încât iată că e tolerat, intolerabilul, doar de dragul corectitudinii politice. Ar mai merita evidențiat un paradox, Franța, care își contestă identitatea creștină, fiind patria laicității și chiar a ateismului, adoptă cu inconștiență o blândețe de miel creștin în fața acestor măcelari ieșiți de sub dunele de nisip.
Măsurile pe termen scurt, adică întărirea securității, se iau și se vor lua neîndoios, dar reevaluarea orientării culturale nu este probabilă, iar acest fapt va întreține vulnerabilitatea societății, funcționând ca o plasă cu găuri mari prin care vor trece în continuare toate lighioanele deșertului.
Pe de o parte sunt acuzate, sexismul, inegalitatea de gen și hărțuirea sexuală susceptibilă la nivel de ocheadă, iar când e vorba de bruscările sexuale din piețele occidentale se tace mâlc, pentru că nu e voie să fim rasiști și anti-islamiști. Se pare că idealul de egalitate a noii stângi occidentale rămâne o utopie. Vedem că nu toate categoriile pot fi considerate victime în același timp, ci atunci când le vine rândul sau mai pe șleau spus, atunci când o cere interesul de moment.
Noua stângă occidentală nu mai are de mult treabă cu sărăcimea sau cu proletarii, transformați de mult în lucrători comerciali, astfel că s-a orientat spre alți ”oropsiți ai vremii” și i-a identificat în negri, minorități religioase, homosexuali, lesbiene, femei discriminate. Și de aici iese un talmeș – balmeș al victimizării permanente, în care de cele mai multe ori, majoritarii trebuie să iasă prost.
Va fi foarte greu pentru multe state est – europene să asimileze integral aceste neo stângisme, după ce au avut parte de stânga dură bolșevică, ”stânga carnivoră”, cum o numea politologul Alvaro Vargas Llosa, fiul celebrului scriitor, iar pe cea vestică, ”stânga vegetariană”.
Indiferent câți oameni mor și câtă teroare împrăștie în atmosfera socială atacurile jihadiste, pentru conducătorii U.E. pericolul numărul unu pentru Europa rămân partidele conservatoare, naționaliste, etichetate ca fiind de extremă dreaptă. Mesaje de genul, să nu le facem jocul teroriștilor și să continuăm să ducem o viață normală au devenit un fel de terapie de grup sinucigaș. În schimb, nu se pune problema că tocmai lăsându-i pe imigranți să zburde în voie prin Europa, le facem de fapt jocul.
Revenind la disonanțele culturale dintre Vest și Est, putem spune că din acest punct de vedere a vieții personale, est – europeanul e mai liber decât occidentalul, poate face mult mai multe gesturi la limită care să nu fie amendate. Din păcate, doar la capitolul acesta le putem da lecții de libertate, pentru că pe de altă parte cetățeanul est european e călcat în picioare în orice moment de instituții sau angajatori, fiind lăsat în voia sorții. Deocamdată, se pare că aceste două tipuri de libertate, personală și civică, nu merg mână în mână nicăieri, coexistența lor rămânând de resortul utopiilor.
Editorial publicat inițial în cotidianul România Liberă:
https://www.pressreader.com/search?query=Ciprian%20Blidaru&orderBy=Relevance&searchFor=Articles
