Vulturul rănit

  • IOAN BLIDARU

Nu am văzut vulturi săvârșindu-se, numai rotocolindu-se prin văzduh, deși ca geolog prospector la tinerețe am făcut multe marș – ruturi prin ”munții noștri aur poartă”, iar noi și astăzi ”cerșim din poartă în poartă”, motiv pentru care recurg la legenda care ne spune că vulturii bătrâni, presimțindu-și sfârșitul, fie că se avântă spre înălțimi până se stinge ”elanul propulsor” și strângându-și aripile se aruncă în hăul munților, fie că de la înălțimea stâncilor se aruncă în prăpastie, nedând satisfacție corbilor care pândesc, așteptând hoitul ca pe o pradă, răzbunându-se pentru umilințele și disprețul îndurate de la orgolioșii vulturii, scene ce ne amintesc de tot mai puținii înțelepți ai lumii, care pentru ”exitul final”, se retrag în singurătatea sihăstriilor, lăsând în grija clopotarului să dea de veste trecerea ultimului pârleaz.

Gândurile și rândurile mele care urmează, asumate ca subiective, pe care le transcriu cu o strângere de inimă, sunt despre destinul tragic al vulturului tânăr și rănit care, cu aripile-i frânte și cu nostalgia zborului, și-a târât crucea pe fundul prăpastiei, înconjurat de corbii umani, despre care Nicolae Iorga, în revista sa ”Neamul românesc”, din 2 februarie 1933, a scris că: ”dintre toți eroii noștri, acela care s-a bucurat de cea mai lungă popularitate în legende și mai cu osebire în lirica populară rămâne Avram Iancu”, frate de destin tragic cu Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, trei frați de cruce, repere la răscrucile istoriei noastre zbuciumată și sufocată de umilințe și înfrângeri.

Mitul lui Avram Iancu, reliefat de către marele istoric, nu este rezultatul propagandei elitelor oportuniste, icoana lui fiind oglinda sufletului românesc din care își trage seva și năpăstuit de dorința veșnică după un conducător drept, curat și cinstit, fără aroganță și dorință de putere și îmbogățire, subjugat de apărarea intereselor neamului său, nu cu vorbe goale și lozinci mincinoase, ci și cu sabia la nevoie și care nici după ce a fost trădat și învins nu a căzut la pace cu învingătorul habsburg, refuzându-i toate ofertele de răsplată prin funcții, medalii și bani pentru potolirea poftei sale de revoltă.

La vârsta de numai 28 de ani, în urma maltratărilor barbare din închisorile din Alba Iulia și Sibiu, aplicate la comandă imperială, de către jandarmii sași și unguri, Avram Iancu s-a prăbușit sufletește și cu mintea blocată de ”o idee fixă care se umplu ca un spirit necurat în toată viața lui”, cum afirma George Barițiu, și-a târât crucea de ”vultur rănit”, anesteziindu-și gândurile negre cu drogul alcoolului și al plânsului din fluier, răstimp de douăzeci de ani, până în anul 1872, când, la 10 septembrie, la Baia de Criș, și-a dat ultimul duh, obosit și înfrânt de povara unei vieți zadarnice, solitar și tainic fără jelanii băbești, cu fluierul lângă el, Eroul Național al Românilor, ultimul, căci după el, din pământul românesc de atunci și până astăzi nu s-a născut un altul, din păcate, care să-i dubleze singurătatea pe cerul patriei.

Documentele din dosarul morții lui Avram Iancu, care m-au răscolit și provocat pentru aceste rânduri, sunt cuprinse în ”colecția Rațiu”, care după 150 de ani de tăinuire salvatoare de la dispariție, într-un seif din casa familiei Rațiu de la Turda, a fost donată la 6 noiembrie 2015, de către Indrei Rațiu, fiul lui Ion Rațiu, Bibliotecii Centrale Universitare ”Lucian Blaga” din Cluj – Napoca, care conține 31 de piese olografe originale dintre care 28 inedite și numai trei edite, prezentate integral în premieră națională într-o admirabilă ”carte de colecție”, în două volume, coordonată de Ela Cosma, sub egida Academiei Române – Institutul de Istorie ”George Barițiu” – Cluj Napoca, apărută la editurile Argonaut și Mega, în anul 2023, cu titlul ”Avram Iancu – 200 de ani de la naștere – Avocatul Moților și al națiunii Române – documente necunoscute 1850 – 1877”.

Pe lângă testamentele olografe în manuscrise originale ale lui Avram Iancu, datate 20 decembrie 1850, Câmpeni – ”Ultima mea Voință” și al tatălui său, Alesandru, datat 26 iunie 1855, la Vidra de Sus, cu scriere chirilică și semnat cu cruce și punerea degetului, prin care îl dezmoștenește pe fiul său cel mic, Avram, considerentul fiind ”la minte clătit și prădător”, asigurându-i un tutore și lăsând averea toată soției Maria și fiului mai mare, Ioan, zis ”popa Lepedeu”, colecția cuprinde chitanțele cu cheltuielile de înmormântare, procedurile juridice de consemnare a morții și declarațiile mamei sale, prin care îl consideră pe fiul său că ”nu e cu mintea întreagă, că e clătit la minte, băutor și prădător”.

Nu insist asupra relațiilor lui Avram Iancu cu familia sa, față de a cărei dramă avem compasiune, dar cu tot comportamentul lor ostil față de cel ”clătit la minte”, acesta, la dispariția lor – pe rând, tatăl în 1855, mama în 1867 și fratele în 1871 – cu străfulgerări conștiente, sufletul lui e afectat și plânge, spunând la moartea tatălui: ”săracul tătucul meu”.

Între 10 septembrie și 13 septembrie 1872, când are loc înmormântarea, la Țebea, la orele 15, clopotele din Țara Moților au fost trase de 27 de ori, la toate bisericile de toate confesiunile românești și ungurești, iar în urma carului mortuar însoțit de amici cu torțe aprinse a venit și un alai de 10.000 de oameni, celebrarea fiind făcută de 30 de preoți ortodocși și greco – catolici, pentru ultima dată în Transilvania, după care ”papistașii”, având interdicție papală, nu au mai slujit alături de frații lor de sânge, ortodocși, nici până astăzi, pentru a nu răsturna ”Unirea” cu Roma.

Un martor ocular consemnează: ”Salve de împușcături detunară când rămășițele înfrântului erou fură slobozite în sânul de mamă primitoare al gliei” și s-a cântat o sfâșietoare ”Hora mortului”, la care mulțimea plângea, iar orchestra adusă de la Abrud, pe lângă marșuri funebre, l-a cântat și pe cel al defunctului Erou, care și astăzi, cel puțin pentru românii transilvăneni, constituie al doilea Imn Național.

Cheltuielile de înmormântare, așa cum rezultă din chitanțele originale, au fost de 399,64 florini, pe care le detaliem pentru a remarca rigoarea fiscului austro–ungar, după cum urmează: săparea gropii – 8 florini, sicriul -12,36 fl., muzicanți – 127 fl., făcliile – 23, 75 fl., cărăușia – 6,5 fl., anunțurile mortuare – 10 fl., carul funerar – 2 fl., băutura – 50 fl., clopotele la greco – catolici – 14,80 fl., clopotele la reformați – 5,40 fl., clopotele la romano catolici – 22,50 fl., pregătirea trupului neînsuflețit – 2 fl., muselina – 1,2 fl. etc., dar după nepotul George Iancu, în calitate de tutore, cheltuielile totale făcute cu unchiul său în perioada 1871 – 1872 au fost de 2.000 florini, dintre care 887 florini și 81 creițari pentru îngropăciune, rezultând un decont dublu încasat de acesta, ahtiat alături de toate rudele după moștenirea defunctului, care le-a mai lăsat un nume și un renume pentru veșnicie.

În anul 1904, Nicolae Iorga vizitează mormântul lui Avram Iancu și consemnează în volumul: ”Neamul Românesc și Țara Ungurească” (1906) următoarele impresii: ”Avram Iancu nebuni. El umblă multă vreme pribeag pe la casele oamenilor, ferindu-se numai de aceia care-l iubea mai mult. Peri în 1872, în tinda casei unui sărac din Baia de Criș, care n-au biserică și un cimitir acolo. La Țebea el zace în locul unde ostrețe negre înconjură o cruce verde purtând inscripția scurtă: Avram Iancu, prefect Legiunii gemene române 1848 – 9, ┼1872. Cununile ce i s-au adus, uneori cu zgomot, totdeauna cu mărginită pietate, au fost adăpostite de confiscări, batjocoriri și sfîșieri. Mormîntul în care se odihnește învingătorul învins și nebunul care nu mai avuse de ce să rămîie cuminte e acesta, sărac și umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a Sfintelor moaște. Și lângă dînsul vechiul stejar cu trunchiul mîndru mai răsfiră crengile puternice ce cad pe rînd și se îndoiesc într-una vuind în vîntul serilor cântece de taină, între crucea mortului din groapă și crucea suferinței învietoare de pe lăcașul românesc al credinței”.

”Vuietul vântului”, auzit numai de urechea fină de poet a marelui istoric dintre Crucea Eroului Național și Crucea Neamului, s-a oprit la 1 decembrie 1918, și va rămâne mut pentru vecie numai dacă noi, românii, nu ne vom prăbuși iarăși în ”somnul cel de moarte”, fiindcă nostalgiile imperiale ale vecinilor nu s-au stins încă.

Ar trebui să-mi sting și eu ”viscolul” din cuvânt” și să mă opresc aici, dar nu mă rabd să nu adaug că ”gorunul lui Horea”, sub care s-a odihnit și Mihai Viteazul în drumul său spre Praga, cu legenda lui seculară, s-a uscat, trunchiul a fost legat cu cercuri de oțel în 1924, iar în anul 1947 a fost cimentat, iar din ultima creangă laterală, ruptă de furtună în 2005, s-a cioplit ”Crucea lui Horea”, cel fără de mormânt, amplasată lângă mormântul lui Avram Iancu și că sunt falnici gorunii plantați la Centenarul din 1924 de către Regele Ferdinand, Regina Maria și generalul Berthelot, pe care nici comuniștii nu i-au tăiat și ars, precum au făcut revoluționarii cu brevet cu gorunul plantat de Ceaușescu în anul 1966, care a fost smuls din rădăcini la zurbalacul din 1989 și ars în fața Primăriei locale.

La ”Bicentenarul” din acest an nu a fost prezentă nicio autoritate de vârf a statului român, nici de la Academie și nici de la Patriarhie, pentru a nu-și submina capitalul electoral prin acuze de suveranism, patriotism și naționalism de către ”progresismul” elitist antiromânesc, care, încețoșându-ne mințile, ne va duce și la schimbarea Imnului Național și la abrogarea și renunțarea la cultul eroilor și așa puțini ai neamului românesc, iar vântul va vui iarăși printre crucile rupte într-o patrie, pradă a corbilor urmași ai celor care au smuls și ars gorunul de lângă mormântul Eroului Național.

Mă opresc din năduful meu cu un gând de omagiu pentru Adrian Păunescu, cel care a resuscitat și întreținut cultul lui Avram Iancu, ca nimeni altul dintre contemporani, întrebându-mă odată cu el: ”Și totuși unde sunt românii?” Punctum!

  • Articol publicat inițial în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”
Facebook

Comentarii