Vlad Todoran, jurnalist TVR: Persoanele care contestă creșterea salariului minim pot fi din mai multe categorii – două remarcabile: ultracapitaliști și cei cu argumente populiste sau nerealiste.
Guvernul Ciolacu a impus la vremea sa o politică de un heirupism excepțional. O creștere din pix, dar de care, cel puțin pentru o perioadă, am beneficiat, mai mult sau mai puțin cu toții. Ritmul foarte susținut, parcă îmi și imaginez o scenă demnă de propagandă, a se citi cu un r ușor franțuzit „trebuie să ne aliniem standardelor ieuropene”. Oricine își dorește asta, doar că scriptic nu prea ai cum. Ei ar fi vrut, dar (urmat de câteva zeci de motive).
Cât e ora?
Preț de plecare, adică fără opționale, aproximativ 5 euro, apoi vin reducerile, foarte avantajoase, rămânem cu 3. Formula de calcul când vine vorba de salariul minim ia în calcul aproximativ 165 de ore pe lună, noi rotunjim la 160 pentru că orele suplimentare la privat sunt o glumă ușor expirată. Patruzeci de ore pot schimba definitiv lumea, sau îi pot asigura unui român aproximativ 1/3 luna într-o chirie decenta într-una dintre municipiile țării.
Hai să o facem mai sumbru, în prezent, valoarea brută a timpului unui om, conform statului român, este de 1.4 milioane de euro, după feudă aproximativ 800.000. Din aceasta, pentru guvernanți contează doar diferența, adică 600.000, prețul unei vieți (sau vieți lucrate) la standardele actuale din România.
Cunoaștem oameni care cumva reușesc să economisească dintr-un minim pe economie, însă nu toți, iar majoritatea care nu poate, consuma tot, deci altă cincime la stăpânire. Astfel din valoare vieții rămâi util cu 640.000, în timp ce autoritatea mai captează 160.
Exagerat sau nu, nu cred că mai ține varianta cu „muncești pentru tine”
Vă garantăm viitorul
Ar fi trebuit să fie un slogan de campanie, dar așa, needitat, ca să nu poată spune cineva că a fost mințit direct, doar prin omisiune.
La nivelul UE există această mișcare de a egaliza nivelul de trai. Bine, în „unioneză” e transpunsă ca raportarea veniturilor minime la productivitate, respectiv costul vieții. Nobil, idealist, aproape scos din mâna unui tânăr absolvent de științe politice, care s-a gândit la egalitarianism când a realizat că shotul de espresso costă cam 3 euro pretutindeni.
Adunarea Generală, pardon, Parlamentul European a votat cincinalul
Ar vrea unii să exclame, în realitate e vorba de Directiva 2022/2041, adică 2041 din 2022, pentru că nici măcar ecologiștii nu văd dincolo de 2040.
Această birocrateză, dialectul bruxelleo-strasbourgian, recunosc, mă seacă, semn că își face bine treaba. Textul, dacă vreți să îl parcurgeți e greoi, dar scopul său nu e dezbaterea literară, ci permiterea câtor mai multe variante de adoptare și adaptare. Din acest motiv textul e plin de recomandări, sugestii, nu criterii incredibil de fixe.
Cuvântul care nu îmi părăsește mintea în momentul de față este „proletariat” în contextul „împuternicirii proletariatului”. Pentru că acesta este unul din obiectivele actului, mai multă implicare colectivă, adică sindicate care să fie ascultate atunci când negociază pentru drepturile angajaților pe care îi reprezintă.
Salariul minim adecvat, spune directiva, este acela care, în raport cu distribuția veniturilor din statul membru poate asigura un standard de viață decent pentru cei cu normă întreagă. Toate condițiile rămân la latitudinea statului membru, asta spune articolul 28 al directivei.
Mai simplu, nu vine nimeni din Franța ori Belgia să-ți spună ce e la tine acasă, astfel pică cincinalul, pică adunarea generală, pică orice argument care spune că e rău daca nu îl creștem.
Jocul de-a i-ați responsabilitatea
Sau de ce nu faci opoziție din coaliție.
O partidă puternică aici, o facțiune care e la cârmă, dar nu e atunci când îi convine, împotriva uneia care face exact același lucru. Ocazional mai născocesc câte una alta după ce se plictisesc de aceleași subiecte prin emisiuni.
În mod tradițional, Partidul Salariilor Decente este promotorul tradițional al creșterilor din pix frecvente. Tot înspre asta speră și acum, nu pentru că ar vrea cât din setea de susținere, pe care au cam pierdut-o. La polul opus stau cei care vor primi primele huduieli dacă economia pică, ceva ce nu se va întâmpla.
Suntem pro sau contra?
Împotriva creșterilor din pix, pentru încurajarea sindicatelor.
Creșterile artificiale, duc la alte creșteri artificiale, care cresc artificial artificiul până când ajungem să ne scărpinăm în cap în fața unui ou al cărui preț e scris ca x24 . Idea de a încuraja, nu obliga, implicarea angajaților în ameliorarea condițiilor de muncă, cum se mai spune în contracte, ca politică de stat ar putea să meargă.
E absurd ca statul să dicteze creșteri ce ar putea duce la scăderi, adică să ceară bani de unde nu sunt, însă nu ca un angajator să fie obligat la discuții cu personalul său când vine vorba de nivelul de salarizare, programul de muncă sau alte cele.
Mai mult, adevărații câștigători ai creșteri salariului minim pe economie nu sunt cei care trăiesc de azi pe mâine, ci bugetarii. Tot sindicatele pot reuși și asta.
Sindicatele nu vor funcționa tot timpul, nu neapărat pentru că nu ar avea putere, ci pentru că sunt in esență o formă a democrației reprezentative, adică dacă noi umblăm cu mica înțelegere, sau las-o că merge, organizația nu va face altceva, iar aici avem o problemă.
Cine își asumă?
Reușita oricine, eșecul nimeni, asta și pentru că societatea se așteaptă ca reprezentanții să fie infailibili, trăsătură pe care în natură o găsim la un singur personaj, care va ieși inevitabil în calea tuturor.
Poate pe fondul multiplelor dezamăgiri din ultimele decenii, poate pe fondul educației, societatea se așteaptă ca un lider, ori un reprezentant să aibă rezultate, dacă se poate imediate. De aici gândirea în cicluri de 4 ani, de aici lipsa de viziune.
Vlad Todoran,
Jurnalist TVR
