România nu se dezminte: când vine vorba de birocrație și de pus bețe în roate democrației, suntem campioni absoluți. Vrei să candidezi la alegerile prezidențiale? Foarte bine, dar înainte de orice, trebuie să faci rost de nu mai puțin de 200.000 de semnături.
Ca să înțelegeți ce înseamnă asta, imaginați-vă că trebuie să adunați aproape toate semnăturile dintr-un oraș ca Timișoara sau Cluj-Napoca. Și nu doar să le strângeți, ci să le și verificați, să vă asigurați că fiecare semnătură vine de la cineva real, cu date corecte, pentru că orice neregulă poate deveni pretext pentru a vă elimina din competiție.
În timp ce în majoritatea statelor europene cerințele pentru înscrierea în cursa prezidențială sunt moderate și accesibile, România continuă să se distingă printr-un prag absurd de ridicat.
Această barieră birocratică este de zece ori mai mare decât în alte state ale Uniunii Europene, ridicând întrebări serioase despre echitatea procesului electoral și accesul real la competiția democratică.
Să facem niște comparații. În Franța, e suficient să ai 500 de semnături de la oficiali aleși. În Polonia, trebuie să strângi 100.000 de semnături, adică jumătate din cât cere România. În Lituania, doar 20.000. În Slovenia, 3.000 sau 5.000, în funcție de tipul susținerii.
În țara lui Putin, un candidat independent are nevoie de 300.000 de semnături. Mult, da. Dar pentru un partid mai mic, care vrea să-și înscrie un candidat, pragul este de 100.000 de semnături. Și, atenție: dacă partidul are deja reprezentare parlamentară, candidatul său NU trebuie să strângă semnături.
Asta înseamnă că, în unele cazuri, e mai simplu să candidezi la Kremlin decât la Cotroceni. Și asta în țara în care orice candidat real de opoziție ajunge fie la închisoare, fie direct pe lista „accidentelor nefericite”.
Întrebarea e simplă: cui folosește acest prag uriaș? Răspunsul e la fel de simplu: partidelor mari, care au rețele de membri și voluntari plătiți să umble pe teren. Pentru un candidat independent, bariera e aproape imposibil de trecut. Și astfel, la fiecare cinci ani, vedem aceleași fețe, aceleași nume, aceleași promisiuni goale.
În România, nu câștigă alegerile cel mai bun candidat, ci cel care are resurse să treacă de obstacolele birocratice.
