În România ultimelor luni, pare să se fi instalat o nouă doctrină: dacă statul nu poate, atunci să facă privatul. Declarațiile repetate ale președintelui Nicușor Dan, atât de ieri de la Summitul pentru guvernanță digitală 2025, cât și la evenimentul „Dialog pentru dezvoltare”, conturează un tablou în care autoritatea publică nu doar admite incapacitatea administrativă, ci solicită explicit mediului privat să redacteze politici publice, soluții legislative și chiar strategii de diplomație economică.
Având în vedere că un stat modern ar trebui să-și protejeze funcțiile esențiale, nu să le externalizeze către actori motivați doar de profit, cererea președintelui ridică întrebările pe care nimeni din administrație nu pare dispus să le pună: ce se întâmplă cu interesul public atunci când companiile sunt chemate să scrie legile?
Statul spune că nu poate. Companiile trebuie să compenseze?
La ambele evenimente, președintele a vorbit deschis despre lipsa de capacitate administrativă. În domeniul digitalizării, a estimat chiar o perioadă de doi ani până când instituțiile ar putea produce singure proiecte coerente.
Aceeași viziune s-a repetat pe 7 noiembrie, la „Dialog pentru dezvoltare”, unde Nicușor Dan a declarat că teoria potrivit căreia Guvernul transformă direcțiile venite din mediul privat în politici publice „nu funcționează”, pentru că nu există aparatul administrativ capabil să proceseze și să reformuleze idei corecte în acte normative.
În locul consolidării instituțiilor, soluția oferită de stat este una care contrazice principiile elementare ale guvernanței: „Veniți cu politicile gata scrise.”
Politici publice redactate de companii. O direcție periculoasă
Președintele nu a cerut doar ajutor punctual. A solicitat ca mediul privat să livreze pachete complete: politici, viziuni economice, propuneri legislative pentru bugetul pe 2026, pentru prioritățile naționale și pentru poziționarea României în negocierile europene pentru 2028-2030.
Mai mult, Nicușor Dan a cerut companiilor să suplinească statul inclusiv în diplomația comercială, afirmând că „nu există acest aparat de stat în momentul acesta”.
Când firmele ajung să scrie legi, să stabilească priorități naționale și să traseze strategii internaționale, nu mai vorbim despre colaborare, ci despre substituție, iar substituția deschide ușa către un stat capturat, în care interesul cetățeanului devine un detaliu secundar.
Economia României, în viziunea președintelui: Piața decide agenda, statul ia notițe
Președintele a lăudat în mai multe rânduri rolul mediului privat, afirmând că acesta „a ținut și a dezvoltat România”, de multe ori împotriva politicilor statului. Concluzia oferită publicului a fost că, în această perioadă de „tranziție”, companiile trebuie să facă ceea ce statul ar fi trebuit să poată face: analiză economică, prioritizare bugetară, strategie industrială.
Întrebarea pe care discursurile oficiale o evită este următoarea: cât de legitim este ca fundamentul politicilor publice să fie delegat, integral, unui actor care nu reprezintă interesul cetățeanului, ci pe cel al acționarilor?
Europa, presiunea competitivității și tentația dereglementării
În discursurile sale, președintele a vorbit și despre competiția globală, afirmând că Europa riscă să piardă lupta economică în fața Statelor Unite și Chinei dacă nu renunță la unele dintre propriile constrângeri stabilite în ultimii ani.
Mesajul secundar este limpede: presiunea competitivității poate deveni argument pentru politici „rapide”, deci mai puțin controlate democratic, mai puțin filtrate și mai ușor de influențat de grupuri economice puternice.
Companiile există pentru profit, nu pentru echitate socială, nu pentru binele comun. A le cere să scrie politici publice înseamnă să renunți la orice filtru democratic, la orice separație între interesul cetățeanului și interesul economic.
Este, în esență, o invitație la capturare politică sub pretextul eficienței.
