”Mulți oameni, amețiți de ghiftuirea materială, au ajuns să creadă că lumea este o imensă scenă și că ei joacă o piesă de teatru scrisă tot de ei, pe care o pot transforma cum doresc. * Națiunile nu sunt inamicii globalizării, ci pot să fie vectorii unei anumite ordini armonioase regionale și planetare. * Mulți au ajuns să creadă azi că, dacă știu de mici să folosească telefonul mobil sofisticat, dacă au în degetul cel mic universul digital, sunt demiurgi și pot să facă orice doresc, fără restricții. Or, o lume fără reguli (între care intră și limitările) devine haotică” – sunt câteva din ideile exprimate de președintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, într-un interviu de excepție acordat ziarului Lumina.
”Omul postmodern european și american este, în mare măsură, lipsit de repere morale, de valori culturale și, câteodată, chiar creștine. Lipsa aceasta majoră vine din educația defectuoasă din familie și din școală”, subliniază istoricul Ioan Aurel Pop, după ce trece în revistă canoanele și idealurile epocilor anterioare.
”Din această carență majoră s-a născut o ignoranță crasă, o repudiere a culturii generale, o necunoaștere endemică a valorilor lumii, pe care cei care se cred acum „guru” le exploatează. Altfel nu se poate explica cum și de ce, protestând în chip legitim împotriva discriminării și a rasismului, ajungi să condamni un roman precum „Coliba unchiului Tom”, un film precum „Pe aripile vântului”, să dărâmi o statuie precum cea a lui Cristofor Columb. Aici este vorba despre manipulare grosolană, posibilă pe fondul ignoranței și prostiei. Educația serioasă trebuie să-i dea oricărui individ capacitatea de a distinge între valorile artistice perene și prejudecățile politice. Iar aici, studiul istoriei – dacă s-ar mai face sistematic, dar nu se mai face – ar fi suficient ca să sădească în mintea copiilor și adolescenților un adevăr elementar cândva: orice epocă istorică trebuie receptată prin prisma valorilor contemporane ei.
În acest spirit, eu nu pot să-l judec și blamez pe Iulius Caesar fiindcă, în De bello gallico, dincolo de valoarea literară incontestabilă a acestei creații, ar face „apologia războiului”. Acum două mii de ani, orice bărbat care era cetățean roman sau era cuprins în statul roman, trebuia să facă armată vreme de 25 de ani, iar cine nu făcea asta era un paria, demn de tot disprețul. Orice om de stat, orice om cu demnitate publică trebuia să lupte, inclusiv cu arma, pentru mărirea teritoriului statului, pentru acumularea de teritorii în plus.
La fel, William Shakespeare ar putea să fie blamat, după mintea unora dintre contemporani, pentru că, în piesele sale, promovează crima. Să ne gândim câți dintre membrii familiilor regale, ale dinastiei se omoară între ei, cu metode reprobabile (de la sabie până la otravă), în marile drame și tragedii shakespeariene? Un istoric știe însă că atunci era moral să fie așa și că membrii caselor domnitoare se puteau ucide între ei, fără să răspundă în fața justiției (făcută pentru muritorii de rând, nu pentru „unșii lui Dumnezeu”). Doar dacă un personaj de rang inferior omora un prinț, atunci intervenea justiția lumească.
Tot așa, orice om educat știa odinioară că marele explorator Cristofor Columb a ajuns la 1492 nu în America propriu-zisă, ci în Antilele Mari, convins că se afla în India. Evident, au existat și violențe în vremea expedițiilor lui Columb, inclusiv răpirea și aducerea câtorva băștinași în Spania, dar de aici și până la blamarea descoperitorului european al Americii pentru toate relele pricinuite de sclavia negrilor este o cale lungă.
Numai regimurile totalitare (dictaturile) au promovat astfel de acte distructive, interzicând toate creațiile care erau în dezacord cu ideologiile lor. Astfel, comuniștii au ars cărțile religioase, hitleriștii operele care preamăreau virtuțile democratice și care aveau autori evrei. Dictaturile au dat jos statui, au martelat fresce, au creat indexuri ale lucrărilor interzise. Așa cum în justiție este absolut firesc să nu acuzi pe nimeni retroactiv, să nu condamni pe nimeni pentru o faptă comisă înainte de existența unei anumite legi, tot așa nu ne putem „certa” cu Aristotel pentru că îi socotea pe sclavi „unelte vorbitoare” sau pe Harriet Beecher Stowe fiindcă portretizează o sclavă de culoare în relație caldă, umană cu stăpâna sa. Pe vremea lor, era moral să fie așa cum a fost. Evident, oricine este liber să critice opera lui Aristotel, a lui Harriet Beecher Stowe și a oricui altcuiva în funcție de particularitățile lor estetice și chiar și de ideile social-politice pe care le promovează, dar nimeni nu are dreptul să distrugă ori să interzică valorile consacrate ale omenirii”, atrage atenția președintele Academiei Române.
Ce deosebește timpul nostru de Antichitate, Evul Mediu, Renaștere ori de Epoca modernă? Citiți în remarcabila sinteză realizată de prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop în interviul publicat de ziarul Lumina!
H. Blidaru
