Cea mai luminoasă figură publică a lumii noastre a murit așa cum a trăit.
Și-a făcut datoria până în ultima zi, slujind semenilor de Paști și fiind pildă de smerenie și bunătate, precum a fost de-a lungul întregului său pontificat. Și nu a prins vremuri deloc ușoare, dacă ne gândim la pandemie și război.
Într-o lume tot mai grăbită să-și iasă din matcă, Papa Francisc a fost reper senin și demn de normalitate.
Iar plecarea lui are același impact: o ceremonie dătătoare de speranță că buna cuviință, sobrietatea și privirea ridicată spre cer, deasupra măruntului tumult cotidian, pot jalona o societate debusolată, grăbită spre nicăieri și buimăcită de profeți mincinoși.
Și, cum a zâmbit adesea înțelegător-ironic rătăcirilor umane, Papa Francisc a reușit, prin modestul sicriu pe care și l-a ales, să arunce o ultimă privire blajin-mustrătoare mai-marilor lumii strânși pentru spectacol planetar.
Ce prăpastie între singurătatea și simplitatea pontifului și suma de ambiții și orgolii deșarte a uneia dintre cele mai slabe garnituri politice aflate vreodată la cârma lumii…
Mai rar atâția neghiobi la căpătâiul unui om cumsecade.
Rămâne ca noi, cei mulți care ne-am regăsit în el, să-i ducem învățătura mai departe: în om e mai multă lumină decât întuneric.
