Întreaga dezbatere privind schimbările climatice rămâne prizonieră unor argumente de suprafață, care au aparența unor soluții eficiente, contradictorii de multe ori, dar care nu ating esența dezarmantă a fenomenului.
Ideea cea mai des vehiculată este cea privind alegerea între dezvoltarea continuă, la pachet cu poluarea sau pauperizare, dar mediu mai respirabil. Această controversă dă apă la moară și ipocriziei populiste a marilor lideri ai lumii. Spre exemplu, Putin îi trimite pe agenții vocali ai ecologismului să le explice celor din țările africane sărace, că trebuie să moară de foame pentru a salva planeta. Totuși, deocamdată nu se întrevede o mare dezvoltare în aceste țări, exploatate de resurse de-a lungul istoriei de către marile puteri și lăsate în ”pielea goală” în soarele tot mai încins. Marea poluare o produc țările dezvoltate, care dintr-o dată mor de grija țărilor sărace, care, chipurile, nu se vor putea dezvolta din cauza gardienilor de mediu. După aproape două secole de la revoluția industrială, în care țările sărace s-au ocupat fără să vrea mai mult de conservarea mediului decât de dezvoltare, acum sunt bune să stoarcă lacrimile planetei pentru a-i opri pe ”cruzii ”activiști de mediu.
Pe de altă parte, nici tabăra verde nu dezamăgește la capitolul ipocrizie. Politicienii aparent grijulii cu mediul se limitează la acorduri, summit-uri și la decizii birocratice inutile. E adevărat că au o marjă redusă de intervenție și un obstacol uriaș în față, fapt ce nu le stimulează însă o abordare lucidă și realistă, ci ipocrita retorică salvaționistă, fiind în stare să vâneze cu orice preț și ultimul mandat înainte de Apocalipsă. În ceea ce-i privește pe marii activiști de mediu, aceștia sunt ultraurbanizați, folosesc toate instrumentele tehnologiei de vârf, de la gadget-uri, mașini și chiar yacht-uri poluante și ele. E plin de ong-uri verzi, care sălășluiesc nu în peșteri montane, ci în clădiri cu fibră de sticlă și carbon, încasând bani frumoși pentru poluarea pe care o produc în activitatea lor de zi cu zi, aceea de-a stârni doar un alarmism planetar.
Revenind la problemă în sine, e clar că adevărul este undeva la mijloc, contribuția omului la degradarea climatică este evidentă, dar nu este cauza unică. Ar însemna să ne dăm o importanță mult prea mare la scara universului. Au existat schimbări ale climei de-a lungul istoriei și preistoriei, care n-au fost influențate de om, alternanța între răcire și încălzire a marcat și Evul Mediu, precum și alte epoci preindustriale.
Însă asta nu absolvă deloc responsabilitatea omului. E ca și cum am zice, că dacă tot o să murim, putem să ne poluăm organismul fumând și ducând o viață nesănătoasă. În primul rând că e scurtată durata vieții și e afectată și calitatea ei. Același lucru poate fi extrapolat la nivel planetar. Omul ar trebui să-și facă datoria sa de ființă rațională capabilă să discearnă între bine și rău. Din păcate, în calea acestui îndemn la rațiune și voință stă un obstacol uriaș. Nu o fatalitate naturală, ci una artificială, creată de mintea umană.
Fenomenul tehnologiei cuprinde în esența sa ideea de progres. Aproape că e un pleonasm sa vorbim de progres tehnic. Nimic din ceea ce e de natură tehnică, nu se poate sustrage progresului. Pot exista perioade de stagnare, însă temporare, pentru că mai devreme sau mai târziu vor apărea noi invenții. A renunța la progresul tehnologiei, prin limitarea și reducerea lui, înseamnă de fapt a renunța la tehnologie. Altă soluție nu se întrevede, având în vedere că alternativa energiei verzi e o utopie. E limpede că nu poate fi menținut nivelul de confort, lux civilizațional, din prezent, cu ajutorul energiilor nonpoluante. Așa că ar trebui să ne imaginăm scenariul unei vieți în care se reduce considerabil numărul de mașini, circuitul electronic mondial este dezactivat sau limitat radical și industrii întregi sunt aduse la un nivel minimal de producție. Această reducere drastică ar însemna și moartea tehnologiei, a cărui sens imanent este progresul, inventica nelimitată. Odată descurajată și limitată creația tehnologică, după o perioadă inerțială de stagnare, ar urma și colapsul tehnologic. Ar apărea rugina și ruina colosului tehnologic planetar, iar în final s-ar reveni la un nivel tehnic minimal, tipic epocilor preindustriale. Ar mai fi dispuși oamenii de astăzi să-și ducă viața fără smartphone, mașină, infrastructură terestră, aeriană, maritimă și tot universul tehnic, ingineresc, extrem de bogat? Greu de crezut că omenirea ar fi dornică să opteze pentru o civilizație agrară.
În același timp, ținerea sub control a tehnologiei este o utopie. Fenomenul tehnic are în legile sale imuabile conținută ideea de dezvoltare. Iată cum tehnologia, care a demolat obstacole întregi, devine ea însăși un obstacol gigantic. După obstacolul natural care ține de legile fizicii, acesta e obstacolul artificial, la fel de lovit de fatalitate, de o fatalitate preaomenească. Nu ne rămâne decât luciditatea de-a recunoaște că din acest blocaj nu ne pot scoate nici iluziile verzi ale activiștilor isterici ce ajung vedete mondiale, precum nici ipocrita grijă pentru mediu a unor lideri politici mondiali, eternii profitori ai tuturor crizelor.
