Bancnota falsă a istoriei

Puțină lume mai asociază momentul distrugerii orașului Pompei cu un eveniment politic. Dincolo de activitățile banale din care au fost întrerupți locuitorii orașului, lava Vezuviului a întrerupt pe lângă vieți și destine și campania electorală. Afișele și bannerele de astăzi își aveau corespondentul atunci în tăblițe electorale.

În zilele noastre, nici pandemia n-a întrerupt procesul electoral și probabil că doar apocalipsa ar reuși să o facă. Însă falsul politic nu are nevoie de perioada de campanie ca să circule, el își are momentul lui oportun. Istoria omenirii abundă de farse colosale. Le-am putea numi și conspirații dovedite, că tot e la modă să nu crezi în conspirațiile istoriei și să fii așa cum te vrea sistemul, un analfabet naiv bun de consum.

‘’Donatio Constantini’ ’sau ‘’Donația lui Constantin”   reprezintă una dintre marile șarlatanii ale istoriei. Un document pe care Papii au pretins că l-ar fi scris în 315, Constantin cel Mare. Așa – zisa donație legitima puterea politică a papilor, Constantin cedând și prerogative politice. Documentul este scos la lumină abia spre sfârșitul și începutul primului mileniu, pentru că atunci era mare nevoie de o sursă de legitimare a puterii politice a papilor. Este momentul în care Roma aspiră să devină o teocrație și vrea cu orice preț să subordoneze puterea laică. Autenticitatea și veridicitatea documentului a fost contestată impecabil de abia în secolul XV, în epoca Renașterii, de marele umanist Lorenzo Valla. Prin critica filologică a documentului, acesta demonstrează fără cusur că acest text nu putea fi scris la 315 d Hr., limbajul, cuvintele, maniera de exprimare, aparținând epocii mai târzii, undeva între 750 – 800. Falsul istoric a produs efecte secole de-a rândul și a fost unul dintre atuurile papalității în lupta cu puterea laică.

Nu departe ca perioadă, prin secolul XII, Henric al II –lea, din dinastia Plantageneților, pretinde că a descoperit mormântul Regelui Arthur. Erou mitic, Arthur a existat doar în folclorul medieval și apoi în literatură și filme. Gestul îi aduce o glorie politică uriașă, din care și fiul său, Richard Inimă de Leu precum și alți urmași ai tronului, se vor înfrupta din plin. Mulțimea vidă și naivă s-a prosternat în fața unui rege escroc care în miez de noapte, alături de slugi devotate, a îngropat moaștele unui supus amărât pe post de regele Arthur. În acest caz, putem spune că supușii au servit scopului politic și pe post de morți, și pe post de vii.

Moartea e unul dintre mari agenți electorali ai istoriei. Și nu întâmplător, pentru că așa cum o știu toți istoricii, cele mai multe lucruri despre viața din trecut au ieșit la iveală datorită morții, mai exact a necropolelor. În cimitirele arheologice s-a descoperit istoria unor seminții apuse. De aceea, orice descoperire a unui mormânt a fost privită mereu ca o minune, ca o înviere. S-au întors la viață, eroi și lumi dispărute. Pe acest efect magistral au mizat mereu elitele manipulatoare.

În epoca modernă, continuă acest tip de șarlatanie. Napoleon al III – lea pretinde spre finalul domniei sale că a găsit locul bătăliei de la Alesia, unde a fost înfrânt marele erou al galilor, Vercingetorix, în războiul cu legiunile romane conduse de Cezar. Istoricii serioși ai Franței, nu cei plătiți să mențină narativul oficial, nu consideră că există dovezi concludente pentru o asemenea certificare. Cu toate că existe alte variante mai plauzibile privind locul bătăliei, nu se poate înfige țărușul nici acolo. Nepotul marelui Napoleon avea nevoie să învie morții glorioși, pentru că se apropia confruntarea decisivă  franco – prusacă.  Va ridica o statuie impozantă al lui Vercingetorix, în cel mai pur stil demagogic electoral, pozând în descendentul lui măreț. Acest fals istoric folosit politic nu-l va scuti de o înfrângere lamentabilă în fața prusacilor lui Bismarck, pecetluită prin bătălia de la Sedan, 1870. 

De fapt, privind la trăsăturile sale de caracter și la stilul de acțiune,  parcă  nu întâmplător acest mic Napoleon a fost și împărat și președinte,  pentru că avea toate datele unui parvenit politic din ziua de astăzi. E ultimul monarh al Franței, doar că prin personalitatea și faptele sale exprimă tranziția de la aura aristocratică la acțiunea banditească politică. Se folosește de banii amantei pentru a-și finanța campania electorală apoi o părăsește, ajunge președinte cu ajutorul celor mulți și nevoiași pe care-i minte fără scrupule în campanie, apoi le înăbușă în sânge revolta și le aruncă voturile la gunoi, organizând o lovitură de stat prin care se proclamă Împărat.

E adevărat că de acest Napoleon al III – lea se leagă și modernizarea Parisului cu ajutorul baronului Haussmann. Însă și aici e un mare dar. Resortul construirii bulevardelor și a piețelor prin dărâmarea cartierelor și a străduțelor înghesuite a izvorât nu din dorința de progres, ci din aceea de-a împiedica construirea de baricade împotriva regimului. Progresul ca mască a dezvoltării puterii îl vedem și în zilele noastre. Și astăzi se construiesc piețe cât mai largi și mai deschise, cu puțină verdeață și multe camere de filmat.

Arheologia nu mai are atât de multe de adus la suprafață ca în secolele trecute, dar surprize istorice pot apărea oricând. Până atunci sunt inventate alte falsuri istorice care sunt puse în circulație pentru a-și atinge scopul. În vremurile noastre, bancnota falsă a istoriei cumpără mulțimea online care nu vede nicio conspirație în trecutul imediat sau în prezent, doar undeva demult în istorie.

Editorial publicat inițial în cotidianul România Liberă: