Alexandru Ioan Cuza a fost o personalitate fascinantă, pentru că el deschide într-un mod aparte, împreună cu principalii lui sfetnici, o epocă a modernizării, o epocă în care puterea statului s-a instituţionalizat, o perioadă în care începe prima noastră integrare europeană, o epocă în care albia modernităţii şi-a croit drum, o perioadă în care intrăm în sincronie treptată cu Europa, o perioadă în care occidentalizarea va lăsa loc treptat modernizării – afirmă profesorul ieșean Cătălin Turliuc, şef de departament la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române, autor al cărții ”Alexandru Ioan I și epoca sa”, apărută, în 2020, la Editura Junimea.
Occidentalizarea este o teorie a dependenţei, modernizarea este o teorie a dezvoltării, iar între cele două există acest raport care trebuie bine înţeles şi analizat. Alexandru Ioan Cuza este cel care marchează acest debut spectaculos al tânărului stat naţional modern român în lume. El marchează o întreagă generaţie – subliniază istoricul Cătălin Turliuc, într-un interviu de excepție, din care cităm în continuare:
Nu este un erou care moare strivit de ftizie, boală a epocii, asemenea lui Nicolae Bălcescu, tânăr şi marcat de recluziunea impusă de autorităţi pentru ideile sale reformatoare. Personajul nostru este singurul rănit la picior în evenimentele de la 27 martie 1848 din Iaşi, apoi cunoaşte exilul asemenea întregii generaţii a părinţilor fondatori ai României Moderne. El este un personaj extrem de interesant şi pe mine mă supără de multe ori faptul că sunt mulţi, care astăzi încearcă să vadă latura sa privată, personală, caută detaliile „de alcov”, caută să-l coboare de pe soclul acesta, pe care îl merită, de fapt, de la naţiunea noastră.
Domnitorului i se reproşează căderile morale, faptul că-i plăcea biliardul, că a avut o amantă, că a avut o viaţă dezordonată, sarcasmul, lucruri care n-au nici o legătură cu moştenirea sa istorică lăsată naţiunii române. Nu cele amintite mai sus trebuie să le judecăm cu grila moralei de astăzi, întrucât nu există om fără păcate, ci, în spiritul epocii, trebuie să înţelegem că el era conectat la deschiderea acesteia, pentru că, de altfel, toată generaţia sa a procedat la fel.
”Nu a fost un iubitor de putere, nu s-a cramponat de ea, ci şi-a înţeles locul, destinul”
Ceea ce rămâne semnificativ pentru Alexandru Ioan Cuza este faptul că a pus mai presus de interesele sale, interesele ţării. El n-a fost un corupt, chiar dacă la un moment dat a fost înconjurat de corupţi, de o camarilă. Nu a fost un iubitor de putere, nu s-a cramponat de ea, ci şi-a înţeles locul, destinul, a avut măsura modului în care îşi putea exercita autoritatea.
Alexandru Ioan I a fost un „demofil”, de aceea avem atâtea legende. După Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza este cel de al doilea personaj istoric pe care poporul l-a gratulat cu astfel de povestiri, cu legende, l-a ridicat pe un soclu înainte ca oamenii politici şi istoricii să-l pună acolo unde trebuie. Avem toate aceste dimensiuni pe care le-am creionat, care sunt extrem de relevante şi care fac din Alexandru Ioan Cuza un model, pentru că, iată, şi astăzi, trăim o epocă a reformelor, reforme care sunt costisitoare şi, astfel, au fost şi în cazul administraţiei lui.
În momentul când a fost îndepărtat – la 11 februarie 1866 – în visteria ţării rămăseseră bani foarte puţini, dar puţină lume ştie că acest om, acest Domnitor al Unirii, a avut capacitatea de a returna partea de salariu care i se cuvenea pentru luna februarie, pentru zilele care au urmat momentului 11 februarie. Aşadar, a fost un om extrem de onest, înţelegându-şi rolul.
Apoi, a fost ales deputat. În perioada în care Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, noul Principe al României se urcase pe tron, Alexandru Ioan Cuza a refuzat să se întoarcă în ţară în ciuda dorinţei sale, înţelegând dificultăţile pe care le-ar pune în faţa noului Principe.
Alexandru Ioan Cuza este, cred eu, reprezentatul unei epoci, făcând parte din galeria părinţilor fondatori ai ţării. Trebuie judecat din perspectiva posterităţii sale şi a ceea ce a făcut la nivel macro pentru societatea şi neamul românesc, pentru naţiunea noastră, dincolo de chestiunile omeneşti, chestiuni care-i aparţin în calitate de persoană individuală.
”Aceşti părinţi fondatori şi-au sacrificat nu doar averile, ci şi libertatea”
Trebuie să facem precizarea că figura lui a parcurs mai multe etape. A fost urât de o bună parte a clasei politice româneşti, iar statuia care străjuieşte, astăzi, Piaţa Unirii, a fost ridicată prin subscripţie publică, a fost „à contrecoeur”, atât în faţa liberalilor, cât şi în faţa conservatorilor, constituind un gest pe care l-a făcut, cum am numi astăzi, societatea civilă. Documentele sale au fost predate Academiei Române foarte târziu, la începutul secolului trecut, de către Dimitrie A. Sturza, unul dintre cei care a participat la detronarea sa şi, fireşte, lucrurile au fost prezentate într-o anumită manieră, însă în perioada interbelică lucrurile s-au mai temperat, apoi regimul comunist l-a cultivat, mai ales în ultima sa parte.
A existat, apoi, o privire foarte diversă, nu doar din unghiuri diferite, ci şi valorizate diferit, în diferite epoci, datorită regimurilor politice, datorită intereselor, datorită faptului că istoria întotdeauna a încercat să fie instrumentalizată de către clasa politică. Istoria este şi „ancilla politici” (sclava politicii) pentru că ea face apel la o dimensiune fundamentală, mai exact la dimensiunea identitară. Cine este stăpân pe identitatea ta, este stăpân pe viaţa ta! Cine îţi controlează trecutul, îţi controlează prezentul! Toate acestea nu sunt afirmaţii gratuite, ci sunt realităţi.
Gândiţi-vă că aceşti părinţi fondatori şi-au sacrificat nu doar averile personale şi ale familiilor lor, ci şi libertatea. Practic, niciunul din cei care sunt părinţii fondatori ai României Moderne nu a scăpat de exil, de închisoare, de prigoană, mulţi dintre ei au murit săraci, au fost îngropaţi din mila publică. Un exemplu este Dimitrie Bolintineanu. Avem astfel de personaje care au sacrificat totul pentru ţară, faptă care, astăzi, pare incredibilă. Dacă îi spui cuiva de ce au fost capabili să facă aceşti oameni, prin ce rigori au trecut, prin ce regimuri carcerale, prin ce situaţii de viaţă au trecut, pare aproape incredibil.
Toate acestea trebuie ţinute minte, pentru că a judeca un personaj în posteritate doar prin latura sa omenească poate fi subiect de literatură, mai puţin un subiect care să poată fi validat istoric, care să aibă relevanţă, care să poată avea conţinut, substanţă în aşa fel încât cei care citesc să-şi poată crea o imagine vizavi de rolul şi contribuţia lor în istorie – evidențiază istoricul Cătălin Turliuc.
