Se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu, om politic, discipol și colaborator al lui Iuliu Maniu, personalitate de prim rang a vieții politice post-decembriste și simbol al luptei pentru democratizarea României.
Copoau s-a născut la 20 mai 1914, în comuna Bobota, județul Sălaj, fiind fiul protopopului greco-catolic Valentin Coposu, potrivit Agerpres.
A urmat cursurile liceului din Blaj, apoi a devenit licențiat al Facultății de Drept din Cluj, obținând ulterior și titlul de doctor în drept, potrivit lucrării ‘Personalitățile României contemporane – Protagoniști ai vieții publice’, editată de Agenția Națională de Presă ROMPRES (București, 1994).
Fost membru al Partidului Național Țărănesc (PNȚ), președinte al Organizației de tineret a PNȚ Filiala Cluj (1935-1937), precum și președinte al Tineretului Național Țărănesc și al Tineretului Democrat (1938). În perioada 1937-1947, a fost secretar politic al lui Iuliu Maniu, președintele PNȚ. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, a contribuit la stabilirea unor legături între Iuliu Maniu și reprezentanți ai Aliaților.
În 1945 a fost ales președinte al Filialei Sălaj a PNȚ, iar în 1946 a devenit secretar general adjunct al PNȚ și secretar al Delegației Permanente (1946-1947). A fost, de asemenea, deputat de Sălaj în alegerile din noiembrie 1946.
A desfășurat și o bogată activitate publicistică, colaborând la publicații precum ‘Meseșul’ din Zalău, ‘Unirea’ din Blaj, ‘România Nouă’ din Cluj sau la publicațiile centrale ‘Zorile’, ‘Dacia’, ‘Șantier’, ‘Cuvântul liber’, ‘Curierul’.
După instaurarea regimului comunist, Corneliu Coposu a fost arestat în iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău (din 14 iulie 1947), când au fost arestați mai mulți fruntași ai PNȚ. A fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru ‘înaltă trădare a clasei muncitoare și crimă contra reformelor sociale’, confiscarea averii, fiind trimis în pușcărie cu regim de exterminare. Până la amnistiere, în 1964, a trecut prin numeroase închisori, inclusiv la coloniile de muncă de la Canal – Poarta Albă și Capul Midia, executând 17 ani și jumătate de închisoare, dintre care opt ani de izolare totală. În 1948 a fost arestată și soția sa, Arlette, care avea să moară în 1964, după 14 ani de detenție, se arată în lucrarea ‘Personalitățile României contemporane – Protagoniști ai vieții publice’.
După eliberarea din închisoare, a avut doi ani și jumătate de domiciliu forțat la Rubla, în Bărăgan. Revenit în București, a fost ținut sub permanentă urmărire, chemat de zeci de ori la Securitate, a avut numeroase percheziții domiciliare, i-au fost ridicate corespondența, manuscrisele, cărțile. După eliberare, nu i-au fost date nici locuință, nici loc de muncă, fiind nevoit să presteze o muncă necalificată în construcții. Corneliu Coposu a continuat, în clandestinitate, să desfășoare o activitate politică în spiritul ideilor național-țărănești. Întrebat, peste ani, ce anume l-a ajutat să supraviețuiască martiriului pușcăriilor, a răspuns: ‘Mai întâi, credința în Dumnezeu, care a fost suportul principal prin care am depășit toate vicisitudinile cu care am fost confruntat. În al doilea rând, am avut o miraculoasă siguranță în viitor, am avut certitudinea că nu voi muri în pușcărie, că voi supraviețui și voi fi martorul prăbușirii comunismului’. (‘Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru’, Editura Anastasia, 1996).
În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, Corneliu Coposu a anunțat reintrarea în viața publică a PNȚ, sub denumirea de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). A fost numit, de către grupul de refacere a partidului, președinte al PNȚCD, iar ulterior a fost ales președinte al partidului, în cadrul Congresului din 27-29 septembrie 1991. A fost președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat până la moartea sa, în 1995.
Totodată, Corneliu Coposu a fost unul dintre inițiatorii Convenției Democrate Române (CDR), care a reunit în acei ani formațiunile de opoziție, iar în perioada iunie 1992 – noiembrie 1993 a fost președinte al Comitetului Executiv al CDR. A fost senator de București, reprezentând PNȚCD pe lista CDR, ales la 27 septembrie 1992.
În iunie 1994 a plecat în Germania pentru tratarea unei boli de plămâni, fiind supus atunci și unei operații chirurgicale. A revenit în București la 18 noiembrie 1994, reluându-și activitatea de președinte al PNȚCD și de senator. A murit la 11 noiembrie 1995, la București.
