La început a fost cuvântul. “Dragi tovarăși”. Așa s-a născut democrația noastră originală, în decembrie 1989, când un comunist îndârjit, Ion Iliescu, a pus bazele capitalismului, spre stupefacția bătrânului Marx, dar spre satisfacția a milioane de români, care l-au votat cu ochii larg deschiși în duminica orbului.
În prima sa apariție televizată din libertate, i-a bătut obrazul tovarășului Nicolae Ceaușescu că a întinat nobilele idealuri ale comunismului, singura idee în care Ion Iliescu a crezut sincer aproape un veac de existență.
35 de ani mai târziu, aceeași televiziune a anunțat moartea lui Iliescu cu trei zile în avans, lăsându-i răgazul biblic pentru o eventuală înviere. Între aceste două momente televizate se întinde istoria recentă a României. O istorie care a început sângeros, sub ploaia de gloanțe a securiștilor – deghizați în teroriști, a continuat violent, cu bâtele minerilor – deghizați în oameni de bine – îndreptând coloana vertebrală a golanilor de la Universitate, și s-a încheiat pe patul unui spital-cazarmă. Era imposibil ca Ion Iliescu, omul care a salvat Securitatea în 89 și a fardat-o cu boia democratică, să moară în ambient civil.
Marea moștenire lăsată de Iliescu nu e tranziția de la comunism la democrație, ci tranziția securiștilor de la comunism la democrația de cumetrie.
Prin tranziție înțelegând mufarea lor la resursele statului. Între timp, securiștii s-au rebranduit în băieți deștepți: din energie, imobiliare, media, politică, diplomație, justiție, deci totul.
Aud că Iliescu a fost un om al dialogului. Desigur, în măsura în care divergențele de opinie erau rezolvate cu forța argumentului de Miron Cozma.
Aud că a fost un lider democrat. Desigur, în măsura în care apostolii lui Iliescu au infestat partidele istorice și au hărțuit adevăratele personalități democratice ale epocii: Regele Mihai, Corneliu Coposu, Ion Rațiu.
Aud că a semnat marele pact de la Snagov. Desigur, după cinci ani în care a provocat primul exod de creiere și a ruinat economia României. Pe acest fond al dezastrului a venit la putere Emil Constantinescu și rezultatul nu putea fi altul decât eșecul.
Da, în al treilea mandat de președinte, Iliescu a așezat România pe drumul spre NATO și UE, dar să privim contextul: mama Rusia, la pieptul căreia a crescut comunistul Ionel, traversa atunci cea mai complicată perioadă din istorie, fără a fi capabilă să blocheze ascensiunea americană în Estul Europei.
Și al treilea mandat de președinte a venit pe fondul eternei fărâmițări a dreptei, plus o finală cu un clovn periculos. Exact scenariul pe care unul dintre urmașii săi de cuget socialist l-a încercat 25 de ani mai târziu pentru a ajunge la Cotroceni. Evident, în comparație cu Marcel de la Buzău, Ion Iliescu a fost un despot luminat, care s-a dedulcit la socialism de caviar, dar nicidecum la călătoriile cu private jet.
Dacă tot am ajuns pe terenul comparațiilor, e greu să găsești un lider politic de astăzi, în toate partidele, care să se apropie intelectual de Ion Iliescu. Fostul președinte a fost un veritabil om de stânga, pasionat de lectură și de teatru. Poți să-i reproșezi limbajul de lemn (de esență socialistă), dar măcar ne-a scutit de întrebări legate de existența diplomei de BAC.
Ion Iliescu mai lasă în urmă o Justiție care n-a fost în stare să pronunțe o sentință definitivă în dosarele Revoluției și Mineriadei, exact într-o perioadă în care capii magistraturii se arată oripilați de gândul că ar putea supraviețui cu o pensie de peste 2.000 de euro. În cei 35 de ani de libertate, părinții copiilor uciși sau schilodiți la revoluție și mineriade au așteptat să se facă dreptate alimentați de credința că speranța moare ultima. Azi speranța a murit – scrie jurnalistul Sebastian Zachmann, pe Facebook.
