Semnalul ofensivei a fost dat sâmbătă, când ministrul ungur de Externe a avut o ieşire fără precedent între oficiali din state membre ale UE şi NATO: ”Este şocantă isteria mincinoasă evidentă a ambasadorului român”, a răbufnit Szijjártó Péter, fără niciun motiv serios. De fapt, a ţinut să arunce mănuşa Bucureştiului: ”ungurii care trăiesc peste graniţe fac parte din naţiunea maghiară, aşa că îi vom ajuta în viitor exact aşa cum am făcut-o şi până acum”.

Acest ”ajutor”, în definiţia profesorului Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, reprezintă ”o tentativă strategică de a muta liniile roşii în relaţia bilaterală, respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român”,  ceea ce echivalează cu ”de-suveranizarea României în Transilvania”.

Apetitul maghiar pentru escaladarea unui conflict a devenit evident aseară, când nediplomatul ministru Szijjarto s-a grăbit să califice riposta preşedintelui Iohannis drept ”incitare la ură”. Drept răspuns, diplomaţia română a atenţionat că „este necesar ca partea ungară să îşi revizuiască propriile atitudini şi acţiuni care denotă lipsă de respect la adresa României şi înalţilor oficiali români”. Făcând apel la ”reţinere şi discernământ”, MAE a precizat că ”s-a abţinut, în ultima perioadă, la a reacţiona la o serie de manifestări provocatoare ale părţii ungare, urmărind să evite deteriorarea, în mod complet nejustificat şi artificial, a relaţiei bilaterale”.

Doliul naţionalismului maghiar nu cunoaşte resemnarea, ci resentimentul.

”Ajutorul umanitar” trimis marţi Chişinăului de Budapesta a fost unul din aceste gesturi sfidătoare – mai degrabă simbolic, decât consistent, dar precipitat să fure faţa solidei misiuni medicale româneşti, condusă azi spre Chişinău de ministrul Bogdan Aurescu: o echipă compusă din 42 de medici şi asistente medicale din România, ce va fi urmată de o donaţie românească pentru Chişinău, cuprinzând de cinci ori mai multe măşti şi de zece ori mai multe echipamente de protecţie decât cele oferite de Ungaria.

Gestul Budapestei se înscrie, însă, pe linia ”parteneriatului strategic” Ungaria – Republica Moldova, parafat la 12 martie, cu ocazia vizitei lui Viktor Orban la Chişinău, unde Ungaria este un jucător important în sectoarele bancar şi farmaceutic. Şi, de acum, şi în cheie geopolitică – beneficiind, în ambiţiile sale regionale, şi de suportul comisarului european din partea Ungariei, titular al portofoliului strategic al Extinderii şi Vecinătăţii.

Proiectul a fost enunţat clar de Viktor Orban în repetate rânduri, chiar pe teritoriul României, ca în vara lui 2018, la Tuşnad: „a luat sfârşit era celor 100 de ani de singurătate maghiară. Suntem din nou puternici, avem determinare, suntem curajoşi, avem putere, avem bani, avem resurse”.

Actele de ostilitate se vor intensifica pe măsură ce se apropie momentul inaugurării Memorialului Trianon din Budapesta, la 4 iunie, ziua semnării Tratatului de Pace. Căci doliul naţionalismului maghiar nu cunoaşte resemnarea, ci resentimentul.

Faraonicul proiect a fost descris de universitari maghiari, critici ai regimului Orban, ca fiind ”un monument al revizionismului maghiar”. 2020 a fost declarat ”Anul solidarităţii naţionale”, încă din vara trecută, de către Parlamentul maghiar, în a cărui decizie se deplânge faptul că Tratatul de la Trianon ”a destrămat teritoriul Ungariei istorice şi în urma căruia o treime din naţiunea maghiară a ajuns sub autoritatea unor state străine”.

Despre asta este vorba în această poveste revanşardă. De aceea, orice alte jocuri politice pot submina credibilitatea atât de necesară ripostei în momente critice.

Între coronavirus şi recesiune, se intensifică ameninţarea separatismului maghiar. E o situaţie în care, la Bucureşti, e nevoie ca puterea şi opoziţia să stea umăr lângă umăr.

Horia Blidaru