Stadionul modernizat din Miercurea Ciuc va fi inaugurat, la 23 iulie, cu un meci amical de fotbal între echipele de juniori ale Ungariei și… ”Ținutului Secuiesc”. Prin refuzul complet neinspirat al Federației Române de Fotbal de a juca împotriva echipei Under 18 a Ungariei (FRF având o predispoziție pentru decizii neinspirate, de mulți ani încoace), s-a creat o situație din care România pierde, din această fază, indiferent de deznodământ.
Pierde fie că acceptă desfășurarea meciului și, implicit, legitimarea ”Naționalei” așa-zisului Ținut Secuiesc – construcție fantasmagorică a extremiștilor unguri, fie dacă ar fi blocată partida (cine să o facă: ministrul Eduard Novak ori Guvernul, captiv al UDMR?).
E o nouă etapă din seria de provocări prin care regimul naționalist-revizionist de la Budapesta escaladează tensiunea inter-etnică din Transilvania și subminează autoritatea statului român. Iar sportul joacă, de ceva vreme, un rol important în politica Ungariei de a stârni patimile etnice.
S-a văzut, cel mai recent, la finala Cupei României, când suporterii formației din Sfântu Gheorghe au întors spatele la intonarea imnului României, apoi au scandat ”Ungaria, Ungaria”. Sau, în mai, la meciul de hochei România – Ungaria, când unii din jucătorii naționalei române (legitimați la cluburile din Miercurea Ciuc și Gheorghieni) au cântat imnul așa-zisului Ținut Secuiesc.
Investițiile statului maghiar în cluburile sportive din Ardeal încep, așadar, să-și arate utilitatea în efortul de instituire de facto a ceea ce prof. Dan Dungaciu avertizează, de ani de zile, că poate însemna co-suveranitatea Ungariei în Transilvania. Din păcate, încă o dată, statul român e prins pe picior greșit. Până când?
Nu știm care e limita până la care statul român e capabil să mai cedeze teren. Cert e că până atunci Ungaria va continua să întindă coarda.
Horia Blidaru
