Relația euroatlantică – o prioritate pentru România

Falia atlantică ameninţă grav România. Dependentă economic de UE şi militar de SUA, ţara noastră riscă să cadă între liniile frontului ce ameninţă coeziunea Occidentului. Ce putem face? Să ne regăsim coerenţa şi predictibilitatea în politica externă. Şi să devenim pro-activi în perspectiva preşedinţiei Consiliului UE, prin iniţierea unui tot mai necesar summit UE-SUA.

Mandatul românesc la vârful Uniunii Europene, în prima jumătate a anului viitor, va fi jalonat de câteva momente majore: ieşirea Marii Britanii din Uniune, aprobarea cadrului financiar pentru următorii şapte ani şi alegerile pentru Parlamentul European. Reuniunea şefilor de state şi guverne din UE de la Sibiu ar trebui, în viziunea Bruxelles-ului, să fie momentul relansării proiectului european. E o şansă pentru România să se afirme în dezbaterea privind viitorul Europei. De ce nu printr-o mediere a relaţiei transatlantice? Reuniunea „Iniţiativei celor Trei Mări”, ce va fi găzduită la Bucureşti în toamnă, poate fi o primă încercare în acest sens.

„Cu astfel de prieteni, cine are nevoie de duşmani?”, rezuma Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, la Summit-ul de la Sofia, exasperarea bătrânului continent în faţa unilateralismului american tot mai dăunător intereselor UE. Retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul poate arunca în aer Orientul Mijlociu, iar generalizarea haosului şi violenţei în proximitatea europeană ar avea consecinţe directe asupra ţărilor Uniunii: intensificarea terorismului, noi valuri de refugiaţi şi un preţ crescut al petrolului. Înainte de toate, însă, preşedintele american ameninţă cu sancţiuni economice nu doar Teheranul, ci şi companiile străine cu investiţii în Iran. Pare a fi picătura care a umplut paharul, determinându-i pe europeni să încerce „să-şi ia destinul în propriile mâini”, după cum s-a exprimat Tusk, reluând ideea lansată acum un an de Angela Merkel.

Primii paşi: cancelarul german s-a deplasat în Rusia şi China, iar preşedintele francez în Rusia (în China a fost în ianuarie). Sunt expresii ale reconsiderării orientării globale a marilor cancelarii europene. Direcţia pare a fi cea sintetizată de fostul premier francez, Jean-Pierre Raffarin, care a lansat la mijloc de mai o fundaţie, Lideri pentru pace, împreună cu Romano Prodi, fostul preşedinte al Comisiei Europene, şi Ban Ki-Moon, fostul secretar general al ONU. „Fără conştientizarea războului, nu există mobilizare pentru pace”, declara Jean-Pierre Raffarin, într-un interviu pentru Le Figaro. Ideea de bază împachetată în această lozincă este semnificativă pentru evoluţiile rapide la care asistăm: „un G4 Franţa – Germania – Rusia – China ar fi util pentru stabilizarea Eurasiei. În faţa regretabilei decizii a lui Donald Trump în privinţa acordului iranian, această legătură euro-asiatică ar trebui să conteze. La unilateral trebuie să răspundem prin multilateral”, puncta Jean-Pierre Raffarin. Viziunea sa nu este singulară, dimpotrivă, fostul şef de guvern de la Paris e doar o voce dintr-un cor tot mai iritat, mai pragmatic şi mai dispus la compromis politic în schimbul unor avantaje economice şi geostrategice.

De aici deplasările lui Macron şi Merkel către puterea-pivot din Orientul Mijlociu (Rusia) şi către China victorioasă în diferendul comercial cu Statele Unite – la 20 mai, SUA a suspendat măsurile tarifare anti-chineze. Punctele de convergenţă euro-asiatice devin tot mai puternice: interesul pentru menţinerea compromisului internaţional privind programul nuclear iranian, stabilizarea Siriei, combaterea terorismului şi, nu în ultimul rând, deschiderea pieţelor. Anexarea Crimeei, care e legată, de o săptămână încoace, de Rusia prin podul de 19 km lungime inaugurat de Putin, şi nerespectarea Acordurilor de la Minsk privind Ucraina au devenit cantitate neglijabilă. La fel şi scandalul Skripal ori încarcerarea jurnaliştilor independenţi. Au fost trecute cu vederea şi sancţiunile economice la adresa Rusiei, dacă avem în vedere acordurile semnate sub privirile lui Macron şi Putin, la Sankt Petersburg, între care implicarea grupului francez Total în iniţiativa rusă Arctic LNG-2. Amintitele sancţiuni ale UE expiră, de altfel, în iulie. Vor mai fi ele prelungite? Rămâne de văzut cum se va traduce în fapte concluzia ministrului francez de externe, Jean-Yves Le Drian: „Avem multe dezacorduri cu Rusia, dar, de asemenea, avem şi interese”.

Cu o săptămână înainte, la Soci, Merkel discutase cu preşedintele rus situaţia gazoductului Nord Stream 2, care va lega cele două ţări prin Marea Baltică. Lucrările pregătitoare au început acum o lună, deşi proiectul e criticat de Comisia Europeană, SUA şi ţările est-europene, din cauza creşterii influenţei ruse. Trump, de altfel, a ameninţat cu sancţiuni principalii asociaţi din Nord Stream 2: Gazprom, Engie şi Eon. Între consecinţele pentru Ucraina e şi pierderea anuală a două miliarde de euro, cât câştiga din tranzitul gazului rusesc spre Europa.

Sistemul internaţional e, aşadar, în plină recompunere. Fie şi numai pe termen scurt (preţ de un mandat prezidenţial american), dar consecinţele pot fi cu bătaie lungă. Această dinamică ne obligă la vigilenţă şi acţiune, pentru a nu cădea între liniile de fractură UE-SUA şi pentru a evita zona gri la care ne poate condamna o nouă relaţie a Occidentului cu Rusia.

Recent, preşedintele Iohannis respingea ideea unei opţiuni româneşti între UE şi SUA: „Noi, românii, am ales. Şi Statele Unite, şi Uniunea Europeană”. Este o viziune împărtăşită şi de alte state membre ale UE. Să o promovăm, aşadar.

articol publicat inițial pe www.adevarul.ro