Autor: Ioan Blidaru
pentru nepoții Luca și Leon
Eroii au fost de cându-i lumea aidoma păsărilor singuratice și rare, precum vulturii care nicicând nu zboară în stoluri, simbolizând în steme, alături de leu, care nici el nu umblă în haită, gloria, puterea și victoria, încă din antichitatea greco – romană, la toate marile puteri ale lumii, dar și la cele mai mici, care întrețin nostalgia după gloriile apuse sau viitoare, cum suntem și noi, românii, care avem pe stemă o acvilă romană cu crucea în cioc.
Nu cu plăcere scriu despre noi, săraci în eroi, și nici despre cei cu brevet de luptători cu merite deosebite la ”revoluție”, unici în lume spre rușinea neamului, căci și cei care au fost nu ne-au lăsat urmași demni, sângele lor făcându-se apă, pe care o sorbim cu pipeta speranței, amăgindu-ne că vom stopa prăbușirea și că ne vom relansa, dacă nu spre înălțimile la care planează vulturii, mulțumindu-ne cu puțin în tradiția mioritică, măcar cu o supraviețuire terestră demnă, fără umilințe și cerșetorie la porți străine.
Sunt mândru de moștenirea culturală lăsată de Iosif Vulcan – născut pe meleagurile mele bihorene, între satul meu Râpa și Holod fiind o distanță de sub 10 km – prin revista condusă de el, ”Familia”, care a apărut la Pesta până în anul 1906 și în care a debutat viitorul Poet Național la 28 februarie 1866, cu numele schimbat în Mihai Eminescu.
El este primul român care în nr. 6 din anul 1867 – an fatidic pentru românii din Transilvania, când la 8 iunie s-a proclamat dualismul Austro – Ungar, care consfințea alipirea la Ungaria și începutul maghiarizării forțate – a publicat cu mult curaj în acel context istoric articolul ”Avram Iancu”, despre cel pe care l-a botezat ”regele munților”:
”Am pus în fruntea acestui diurnal pe eroul din 1848, pe regele munților, pe cel mai curat patriot, pe cel mai curat român. Vedeți fruntea lui atât de senină odinioară, cum stă apăsată și zdrobită de dureri, vedeți inima lui frântă, nu de suferințele proprii ci de suferințele națiunii sale. El n-a iubit alta pe pământ decât pe națiunea sa”.
Cu un an mai târziu, în 1868, Poetul Național, fratele de destin tragic îl supranumea pe ”Avram Iancu” ”împărat al norilor” sau, răstălmăcindu-l pe autorul ”Geniului pustiu”, unicul său roman, ”împăratul iluziilor pierdute”.
Așa cum am scris că sunt mândru de curajul și începutul eroizării lui Avram Iancu, cu mâhnire și furie înăbușită sunt obligat să consemnez că românii ungureni și bănățeni din fostul Partium nu ne-am raliat la revolta moților, pledând pentru o conviețuire cu ungurii, care, după anul 1867, a devenit pentru elita politică românească strategia ”pasivismului”, abandonând interesul național cu o voluptate sinucigașă, din care s-a trezit numai după ultimul bubuit de tun din anul 1918.
Revin la Iosif Vulcan și la revista lui de suflet și a românilor ardeleni, în care până în anul 1872, dar și după extincția lui Avram Iancu, în cartea sa ”Panteonul Românilor”, a desfășurat o adevărată campanie hagiografică de elogiu a Eroului Național, cu o premoniție a bolnavului de ”rău de patrie” de care au suferit și Eminescu și Iancu, ca să nu spun patriotism, noțiune care a devenit astăzi pentru ”progresiști” un sentiment expirat și blamat, exprimând nevoia sufletului românilor de o icoană izbăvitoare a năzuințelor lor legitime de eliberare de sub jugul străin în propria-i țară.
Idolatrizat de masele de moți încă din timpul vieții sale active, care se curmă brutal în anul 1872, coarda sufletului lui Avram Iancu a plesnit după ”răsplata habsburgică” cu umilințe, arestări și maltratări la Alba Iulia și ultima la Sibiu, unde a fost bătut bestial de către sasul Hohn, fie-i numele blestemat.
Campania de eroizare declanșată de Iosif Vulcan în anul 1867 l-a transformat pe Eroul Național într-un mit sfânt al tuturor românilor, pe cel care în testamentul său – capodoperă de act final, care stă alături de ”Doina” lui Eminescu, ”Ruga pentru Părinți” și ”Deșteaptă-te române!” – consemna în finalul ultimelor sale pagini, scrise în noiembrie 1849 în ”Raportul Prefectului de legiune Avram Iancu”, dând o magistrală lecție de cavalerism și bun simț, afirmând: ”învăț pe fiecare calomniator să iasă din întunericul lingușirilor și a intrigilor și să pună faptă contra faptă, să nu atace și să nu întunece pe ascuns cu răutate meritele altora!”
Destinul tragic al ”regelui munților” poate fi cuprins între cel mai scurt ordin și îndemn de luptă din istorie: ”No, hai!; ”Să punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim” și testamentul din 1850: ”Ultima voință”, după care, precum un ”vultur rănit”, eroul se retrage și se ascunde în propria umbră tristă și în plâns de fluier.
Nu mă rabd să mă despart de icoana Eroului Național, fără să mă refer la ”răsplata habsburgică” pentru luptele moților împotriva ungurilor, după o capcană imperială și în care au pierit 40.000 de moți, au fost distruse 270 de sate și zeci de biserici de ambele rituri, ortodox și greco – catolic, pagubele materiale totale fiind evaluate la 29.260.000 florini de argint, fără să consemnez refuzul decorației acordată de către Franz Iosef, caz unic în istoria neamului, afirmând: ”Vreau ca întâi să se decoreze națiunea română cu împlinirea promisiunilor…”, precum și refuzul de-al întâlni pe împăratul ”mincinos” în vizita lui în Transilvania din anul 1850, inclusiv la casa părintească de la Vidra.
Răsplata habsburgică simbolică a constat din 130 de decorații, din care 65 erau pentru români, 60 sași, 11 unguri și 1 armean, Avram Iancu fiind decorat cu ”Crucea de Aur” pentru merite cu coroană alături de alte 30 de persoane, după ce același ”drăguțul de împărat” a șters propunerea la Coroana de Fier clasa a III-a, care presupunea acordarea unui titlu de noblețe și recompensă bănească, la influența lobby-ului negativ săsesc, motive pentru care apreciem la superlativ refuzurile istorice și lecțiile de demnitate predate Împăratului, care se va mai rotocoli în viață până aproape de prăbușirea definitivă a Imperiului său de tristă faimă pentru noi, românii, din Transilvania.
În final, mă despart de icoana Eroului Național, care doarme la Țebea lângă Gorunul lui Horea, sub o cruce simplă de piatră, donată de către preotul Iosif Tisu, care o pregătise pentru mormântul său, fără monument funerar fastuos, interzise românilor până în 1918, dar care degajă demnitate și decență. Unicul adaos la mormânt este o placă de marmură albă montată la 1 noiembrie 1931, de către istoricii Gheorghe I. Brătianu și Constantin C. Giurescu, sculptată de Gheorghe M. Cantacuzino cu următoare inscripție: ”Craiul Munților. Națiunea Română întregită în hotarele ei firești și unită în spiritul libertății!” Așa să fie!
Ioan Blidaru
- articol publicat inițial în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”
