Sînt înfăţişate mereu, cu tonuri grave şi apocaliptice, desfăşurările de forţe ale maşinăriilor de propagandă ce defilează prin regimurile totalitare. De la Goebbels, încoace, maşinăria infernală a propagandei este mereu invocată, ajungînd un clişeu. În regimurile totalitare, propaganda pare a atinge superlativul artizanal prin recuzita rocambolescă. Basorelieful impresionează.
Important e de evaluat însă şi efectul manipulării prin propagandă. În ce măsură este determinantă această propagandă în menţinerea regimului totalitar? Orice regim totalitar, dincolo de propagandă, se afirmă la început prin coagularea poporului, ruinat de corupţie, împotriva exploatatorilor. Unele dictaturi pot cunoaşte chiar progres economic, ceea ce reprezintă un argument solid în a le conserva puterea.
Dar dincolo de starea economică, precară sau prosperă, ceea ce ţine o dictatură în picioare e sistemul represiv bine pus la punct. Peste toate se aruncă mantia strălucitoare a propagandei. În pofida propagandei, poporul nu poate fi prostit. Nemulţumirea populară e ţinută în frîu de organele de oprimare şi de laşitatea colectivă, nicidecum de propagandă.
Istoria a demonstrat că maşinăria propagandei e ultima care se strică, într-un regim de mînă forte. Se prăbuşeşte nivelul de trai, apar fisuri în aparatul politic, trădări, intervenţii ale puterilor din exterior, tuturor acestora le supravieţuieşte, pînă în ultima clipă de viaţă a regimului, mizanscena propagandei. Aceasta ajunge să reprezinte decorul prăfuit şi pustiu care se prăbuşeşte, ea nefiind determinantă într-o tiranie.
Dictatura se impune prin forţă, se conservă prin violenţă şi sfîrşeşte tot în violenţă. Rolul propagandei există şi el, dar este unul secundar. Contrar a ceea ce pare la prima vedere, cînd desfăşurările megalomanice de forţă, opiul utopiei şi tot ce pune în mişcare aparatul manipulator dau imaginea regimului politic respectiv.
De fapt, oportunismul naşte uriaşa forţă a aparatului, fiind şi la baza aderenţei populare. Cazurile de credinţă naivă sînt cele mai puţine în totalitarism, atît pentru cei care lansează noua credinţă, cît şi pentru cei ce o receptează.
De aceea, regimurile totalitare se sprijină pe un tip uman extrem de eficient cauzei: oportunistul fanatic. Şi-n torţionar sau delator, ca şi-n activist, zace acest tip uman. Cel care preia cu abnegaţie şi exces de zel idealurile implacabilei puteri. Dar dincolo de zelul afişat şi de credinţa ostentativă zace fariseismul. Aidoma bigoţilor ipocriţi care, după ce pupă o icoană, trag cu ochiul la nurii enoriaşelor, şi aceşti habotnici politruci vînează exclusiv beneficiile colaboraţionismului.
Regimurile totalitare se sprijină pe un tip uman extrem de eficient cauzei: oportunistul fanatic.
De cealaltă parte pot fi nonconformiştii, disidenţii şi eventual categoria discreţilor care trăiesc dedublat, între lumea lor şi cea înconjurătoare, cu scopul de-a supravieţui fizic, dar şi metafizic. Într-o dictatură, propaganda devine o flaşnetă ruginită menită mai degrabă nu să convingă pe cineva, ci să menţină vie, în conştiinţa oamenilor, omniprezenţa şi omnipotenţa aparatului totalitar.
Cea mai bună dovadă că masa nu aderă organic la propagandă este uşurinţa cu care îşi schimbă orientarea, dacă are loc o schimbare de regim.
Cioran, în Genealogia fanatismului, face elogiul oportunistului în istorie. Decît fanatici genocidari, mai bine oportunişti falimentari etic, dar păstrînd o brumă de umanitate. Unde se înşală Cioran e cînd desparte oportunismul de fanatism. Cei mai mulţi dintre fanatici au fost de la început oportunişti, iar unii rămîn pînă la capăt să combine cruzimea sangvină cu calculul ticălos.
Ciprian Blidaru
* Articol apărut inițial în ”Dilema veche”, nr. 560
