Pentru ce au fost mobilizate, de fapt, trupele ruse în Est? Sigur nu pentru recunoașterea – de o simbolistică sinistră pentru dreptul internațional! – a independenței republicilor separatiste Lugansk și Donețk, autoproclamate încă din 2014. La ce pot folosi pintenii ruși din coasta Ucrainei? De ce și-ar refuza Rusia, de pildă, ieșirile la Marea Azov și Marea Neagră prin preluarea controlului pe linia Mariupol – Kherson – Odessa? De teama sancțiunilor șovăielnice ale Occidentului timorat cu tăierea gazelor? Care Occident, cel care ar putea fi ținut ocupat cu un război în Balcani și cu valuri de refugiați dinspre sud și est?
Îngrijorarea provocată de ultimatumul dat de Rusia Occidentului la 17 decembrie 2021 și indignarea după recunoașterea, ieri, a independenței regiunilor secesioniste din Ucraina sunt reacții normale și necesare, dar nu suficiente. Ba, din acest punct, devin alarmante. Pentru că indică o lipsă de soluții, poate chiar de voință și putință, în fața Rusiei dezlănțuite.
”Ne amenință cu toate tipurile de sancțiuni sau, cum spun ei acum, cu mama sancțiunilor. Ei bine, ne-am obișnuit cu asta”, declara azi ministrul rus de Externe. Într-adevăr, e greu de imaginat ce sancțiuni ar putea avea impact serios pentru Rusia, care, din 2014, de când a anexat Crimeea, e supusă unor sancțiuni din partea UE. Singurul lucru serios, deocamdată, a fost anunțat de cancelarul german Olaf Scholz: stoparea autorizării gazoductului Nord Stream 2.
Aici e și călcâiul lui Ahile al Europei în fața Rusiei: dependența energetică. Vulnerabilitatea e recunoscută de comisarul pentru Justiție, Didier Reynders: stoparea aprovizionării cu gaze dinspre Rusia ar pune probleme serioase UE. În aceste condiții, comisarul european prezintă un ”joc de sancțiuni” graduale, individuale și economice, care, dacă va fi aprobat, va provoca un hohot de râs teribil la Kremlin.
Dă de gândit chiar și miza acestor sancțiuni, așa cum a fost expusă de Didier Reynders: ”trebuie văzut acum cu statele membre care este gradualitatea pe care o au în vedere, care sunt încă șansele de a limita conflictul la nivelul la care este de opt ani încoace, adică la Crimeea și Donbass. Dacă situația se va deteriora mai departe, evident că sancțiunile ar trebui să fie mai puternice”.
În traducere liberă: ”ce s-a ocupat e bun luat, dar să facă bine rușii să se astâmpere de acum, că altfel ne supărăm. A, și să lase robinetul de gaze deschis, până ne diversificăm noi sursele de aprovizionare și facem tranziția verde”… Căci, pe termen mediu și lung, UE are niște planuri interesante. Nu neapărat și benefice tuturor. Numai să apuce, însă, să le pună Uniunea în aplicare. Pentru că tocmai are de dat un test esențial în materie de management al situațiilor de criză. Care test poate deveni unul existențial.
Mai sunt zece luni până la centenarul creării URSS. Tratatul de la 30 decembrie 1922 a fost semnat de Rusia (care includea și Kazahstanul de azi), Ucraina, Belarus și Transcaucazia (Georgia, Armenia și Azerbaidjan). Enumerarea nu e deloc întâmplătoare.
Între timp, presa rusă titrează azi: ”Existența Bosniei nu mai are sens: este un nou punct fierbinte pentru Europa”, într-o analiză dedicată posibilei dezintegrări a Bosniei-Herțegovina, prin secesiunea Republicii Srpska. O posibilă soluție, avansată de Ecaterina Entina, șefa Departamentului de Studii Marea Neagră – Mediterana din cadrul Institutului Europei al Academiei Ruse de Științe? ”Să convocăm o conferință privind fosta Iugoslavie, cu participarea tuturor marilor puteri, pentru a rezolva simultan toate problemele legate de moștenirea sa”.
Așadar, marșul imperial continuă pe ”Marea tablă de șah”, cum își intitula Zbigniew Brzezinski analiza în care atrăgea atenția încă de acum 15 ani: ”Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic (…) Dacă Moscova își recapătă controlul asupra Ucrainei, cu populația sa de 52 de milioane și cu importantele sale resurse naturale, ca și cu accesul său la Marea Neagră, Rusia recâștigă automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial, întins în Europa și în Asia. Pierderea independenței de către Ucraina ar avea consecințe imediate pentru Europa centrală (…)”.
Europa centrală care își amintește cu groază cum se scrie, în mod tradițional, istoria în partea asta de lume. De pildă, acum 250 de ani, la 17 februarie 1772, avea loc prima dintre cele trei sfârtecări teritoriale ale Poloniei, între Rusia, Prusia și Austria – amputări ce au dus la dispariția statului polonez în 1795. Polonia și-a mai recâștigat independența abia după 123 de ani.
Discursul de aseară al președintelui rus, prin care a negat temeiul statalității Ucrainei, nu a făcut decât să reia teza pe care Putin a expus-o încă din vara trecută, într-un articol construit pe o idee formulată cât se poate de tranșant cu privire la relația dintre ruși și ucraineni: ”suntem un singur popor”.
Așa că putem să ne întrebăm, în continuare, în legitimă alertă: pentru ce au fost mobilizate, de fapt, trupele ruse în Est? Cu siguranță nu pentru recunoașterea – sigur, de o simbolistică sinistră pentru dreptul internațional! – a independenței republicilor separatiste Lugansk și Donețk, autoproclamate încă din aprilie 2014 și trecute prin botezul unui război cu 14.000 de morți și peste un milion de refugiați. Nu era nevoie, pentru a formaliza o stare de fapt ce privește 15.000 km2, de o asemenea desfășurare de forțe și de un război al nervilor de două luni încoace.
Mai sunt zece luni până la centenarul creării URSS. Tratatul de la 30 decembrie 1922 a fost semnat de Rusia (care includea și Kazahstanul de azi), Ucraina, Belarus și Transcaucazia (Georgia, Armenia și Azerbaidjan). Enumerarea nu e deloc întâmplătoare.
La ce pot folosi pintenii ruși din coasta Ucrainei: Crimeea aproape izolată și așa-zisele republici Donețk și Lugansk, care ocupă deocamdată 30% din oblasturile ucrainene cu același nume? Harta vorbește de la sine: de ce și-ar refuza Rusia ieșirile la Marea Azov și Marea Neagră asigurate de preluarea controlului pe linia Mariupol-Kherson-Odessa? De teama sancțiunilor șovăielnice ale Occidentului timorat cu tăierea gazelor? Care Occident, cel care ar putea fi ținut ocupat cu un război în Balcani și cu valuri de refugiați dinspre sud și est?
Horia Blidaru
