Declaraţiile de avere ale conducătorilor de instituţii publice reflectă o stare de fapt care impune o reformă a salarizării în sectorul public. În vreme ce preşedintele României are un salariu de circa 3000 de euro net lunar, într-o serie de instituţii din subordinea Parlamentului se înregistrează salarii mult mai mari. Justificate sau nu?
Curtea de Conturi şi Autoritatea de Supraveghere Fiscală (ASF) sunt locurile cu cele mai mari salarii la vârf: preşedintele Curţii de Conturi, Mihai Busuioc, şi cel al Autorităţii de Audit, Dan Lucian Vlădescu, câştigă din aceste poziţii circa 5600 de euro pe lună, în vreme ce preşedintele ASF, Nicu Marcu, are un venit lunar de peste 12.000 euro, iar prim-vicepreşedinta Elena Dascălu de 14.000 euro (indemnizaţie + pensie). Vicepreşedinţii ASF sunt plătiţi cu circa 11.000 euro lunar.
Serviciile secrete: şefii SIE şi SRI, cei mai slab plătiţi
Conform datelor din declaraţiile de avere, directorii SPP şi STS sunt cei mai bine remuneraţi din sfera serviciilor de informaţii. Lucian Pahonţu, de la Serviciul de Protecţie şi Pază, câştigă 5000 de euro pe lună, iar omologul său de la Telecomunicaţii Speciale, Ionel Bălan, peste 4000 de euro pe lună.
Directorul Serviciului de Informaţii Externe, Gabriel Vlase, şi cel al Serviciului Român de Informaţii, Eduard Hellvig, sunt remuneraţi cu aproximativ 2700 de euro pe lună, în vreme ce adjuncţii lor sunt plătiţi cu 4000 euro la SIE şi sume între 3200 şi 3500 euro la SRI. Presa consemnează şi creditele bancare ale celor doi directori: Vlase are două credite, însumând 50.000 euro, în vreme ce Hellvig a contractat un credit sub 400.000 de euro, pe 30 de ani. Potrivit „Adevărul”, directorul SRI plăteşte o rată de nici 2000 de euro, în vreme ce veniturile sale şi ale soţiei, cumulate, se ridică la peste 5000 euro lunar.
Sinecură vs. performanţă
Această imagine de ansamblu naşte două întrebări: 1. Controlul parlamentar are în vedere şi nivelul de performanţă al şefilor de instituţii atât de bine plătiţi, în special al celor din zona de control fiscal? 2. Nu cumva se justifică propunerea recentă de supraimpozitare a salariilor din sectorul public mai mari decât cele ale şefului statului?
Cert e că o reformă a salarizării angajaţilor la stat ar trebui să vizeze şi corectarea unor decalaje care, cel puţin aparent, nu se regăsesc în responsabilităţile ce revin capilor de instituţii din statul român. Altfel, riscăm să cronicizăm situaţia în care sinecura de partid să fie mai consistentă decât răsplata performanţei în serviciul public.
H. Blidaru
