Dincolo de duelul electoral Dan – Simion, este lupta dintre România care vrea să rămână ancorată în Europa și cea tentată de Rusia.
Într-un interviu acordat HotNews.ro, istoricul Oliver Jens Schmitt, un bun cunoscător al istoriei românești, oferă o analiză lucidă și neliniștitoare a direcției în care se îndreaptă România.
„Rusia este prezentul, nu doar un pericol viitor”
Schmitt nu menajează realitatea. Pentru el, influența Rusiei în România nu mai e o ipoteză de manual de securitate. E o moștenire vie, alimentată de rețele rămase din comunism și prelungite până în cele mai neașteptate colțuri ale aparatului de stat.
„Influența rusească nu este doar o probabilitate în viitor, este chiar prezentul, pentru că reprezintă o moștenire a perioadei comuniste”, spune el, arătând direct spre figuri precum Ion Iliescu și acordurile de prietenie cu URSS semnate după 1989.
Istoricul îl acuză pe George Simion că este parte din această zonă gri: apropierea de Călin Georgescu, un admirator fățiș al regimului Putin, nu este doar o alegere ideologică, ci o declarație de orientare geopolitică. Într-o Românie cu reflexe național-comuniste latente, suveranismul devine ușa prin care „frigul, foamea și frica” pot reintra.
Suveranismul: o istorie deja trăită
Una dintre cele mai tăioase afirmații ale istoricului:
„Suveranismul nu este o făgăduință pentru viitor. Este o realitate istorică uitată. Suveranismul este egal cu cei trei F: frig, foame și frică.”
Aici e cheia. Nu e vorba despre vreo luptă filosofică între Bruxelles și Moscova, ci despre amintirea anilor ’80. România lui Ceaușescu, cu mândria ei protocolară și suveranismul ei izolaționist, este modelul pe care, spune Schmitt, îl moștenește o parte a discursului politic actual. În spatele unor etichete contemporane se ascunde același național-ceaușism de tristă amintire.
Orban, idolul care șchioapătă
În această matrice a nostalgiei autoritare, nu putea lipsi figura lui Viktor Orban. George Simion nu și-a ascuns niciodată admirația față de premierul maghiar. Schmitt atrage însă atenția: România a depășit Ungaria din punct de vedere economic, iar modelul Orban este mai degrabă unul de declin mascat în zgomot geopolitic.
„Mi se pare caraghios pentru un naționalist să aibă drept model un lider al unei națiuni prezentate mereu ca inamic istoric al românilor”, spune Schmitt.
Este o lovitură sub centură dată naționalismului de paradă. În loc să propună un model de dezvoltare românesc, Simion se uită nostalgic la o Ungarie care a alungat sute de mii de tineri educați, în timp ce economia e pe butuci, iar politica pronatalistă amintește dureros de Ceaușescu.
Ucraina și lecțiile abandonului din 1940
Schmitt avertizează dur în privința discursului de „neutralitate” față de Ucraina:
„Fiecare cetățean care votează cu Simion trebuie să știe că, în caz de nevoie – și acest caz nu este de exclus –, România va fi singură, cum a fost în anul 1940.”
Nu e doar o metaforă istorică, ci o alarmă strategică. România are datoria nu doar să-și apere teritoriul, ci și să participe activ la consolidarea flancului estic.
Biserica și tăcerile ei periculoase
Inevitabil, relația cu Biserica Ortodoxă. Ambii candidați invocă valorile creștin-ortodoxe, dar Schmitt merge mai adânc:
„Biserica din ţară a susținut în unele cazuri, prin tolerare și tăcere, aceste curente neolegionare.”
Nu e prima dată când istoricul elvețian vorbește despre infiltrarea unui discurs extremist în zonele religioase. Ce e grav acum e că această alianță tacită dintre naționalismul extremist și anumite cercuri ecleziastice poate oferi o legitimitate periculoasă pentru un proiect politic izolaționist.
Verdictul istoric: Un referendum între trecut și viitor
Oliver Jens Schmitt nu face campanie pentru nimeni., dar oferă, cu luciditatea istoricului străin de mizele locale, un verdict în formă de avertisment: România se află într-un moment de cotitură.
„Este o țară amenințată, iar aceste amenințări vin public, din partea guvernului rus. Un președinte care declară că nu o să facă nimic pentru ceilalți va fi foarte singur, împreună cu poporul care l-a votat.”
Este o concluzie care ar trebui să răsune în mințile alegătorilor mai tare decât orice slogan de campanie: nu votăm doar un om, ci votăm poziționarea României în lume. Alegem între o izolare „mândră” și o apartenență imperfectă, dar liberă. Între frigul și frica suveranismului și provocările unui drum european în continuă construcție.
România trebuie să decidă dacă vrea să-și reconstruiască viitorul, sau să-și retrăiască trecutul.
