Trăim într-o lume consumistă, individualistă, atomizată total. O lume tot mai desacralizată de un sens transcendent ei. În contextul acesta, pare tot mai greu ca o idee sau, de ce nu, o ideologie să ajungă să unească nişte minţi, mai mult sau mai puţin luminate.
Mulţi istorici au decretat deja sentenţios moartea ideologiilor. Secolul XX, considerat secolul ideologiilor, a apus, spun specialiştii, iar odată cu el şi bătălia ideologică. La o analiză mai profundă ne-am putea da seama că lucrurile nu stau chiar atât de clar, putându-se demonstra astfel că aspiraţia secretă pentru o filozofie sau o ideologie reprezintă o constantă a omenirii, ba chiar şi a omenirii de azi, atât de lipsită de dimensiunea ei spirituală.
Conflictul ideologic pare a fi intrat momentan într-o latenţă, urmarea firească a falimentului celor două mari ideologii extremiste ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Cu toate acestea, reglarea de conturi post-istorică, prin procese de conştiinţă făcute unor mari personalităţi politice sau culturale, care au îmbrăţişat la un moment dat o ideologie, încă uneşte şi dezbină oamenii. Dacă omul zilei de azi n-ar mai avea nicio sensibilitate de conştiinţă pusă în slujba unei idei, atunci s-ar manifesta pasiv şi nu ar mai avea atâta clocot în judecata sa asupra istoriei.
Procesele istoriei secolului XX nu sunt nici pe departe încheiate, ele nasc încă polemici violente, ba chiar pot fi o armă eficientă în încercarea de a-ţi doborî adversarul. Personalităţi culturale, şi nu numai, de la noi şi de pretutindeni, în special cele cu trecutul dedicat partizanatului de dreapta, au parte de un rechizitoriu retrospectiv, menit a le desfigura imaginea, iar indirect şi opera. Pentru exemplificare este suficient să pomenim cazurile dramatice din cultura română, Mircea Eliade, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, iar enumerarea poate continua, nu doar pentru că mai sunt și alte personalități trecute la index, ci fiindcă lista este deschisă în continuare pentru responsabilii cu mișcarea de anulare a valorilor culturale clasice (cancel culture). Cazul lui Eliade este unul de amploare internațională, savantul român este împuşcat post-mortem în mai multe limbi şi-n mai multe ţări, dintre care evident nu putea lipsi nici ţărişoara sa dragă.
Toată această propagandă a demarat cu aplomb și cu o anumită priză socială în anii 90, când sub influența fundației Soroș s-au vârât sume uriașe de bani înspre Universități, editurile principale, reviste și ziare. Finanțarea soroșistă a fertilizat până și reviste culturale provinciale, gen ”Apostrof”, care încă în 1999 titra pe prima pagină sursa de finanțare soroșistă. Nu e de mirare că revista și autorii din jurul ei au dus o politică de denigrare a gânditorilor naționaliști din perioada interbelică și nu numai. Paradoxal, această efervescență culturală se datora pe de o parte acestei finanțări abundente, dar și reminscențelor conservatoare ale societății comuniste. Unul dintre meritele comunismului, pe lângă multe sale păcate, era acela de-a crede în litera scrisă, cărți, tipărituri. Pe lângă partea de propagandă culturală ieșea în câștig și marea cultură. Propaganda liberală de după 1990 a profitat din plin de acest tipar. Astăzi toate acestea sunt desuete. Propaganda neomarxistă din prezent nu mai are nevoie de canale clasice culturale, ideologiile artificiale sunt diseminate prin Netflix, rețele sociale, emisiuni de umor murdar deversat din abundență peste valorile conservatoare. Toate aceste manipulări subculturale susțin diversiunea unui așa-zis civism pus în slujba minorităților. Astfel se ajunge ca drepturile majorității să fie neglijate sau încălcate, în timp ce această masă docilă se crede protejată sub cupola democrației. Spălarea creierelor a devenit atât de eficientă, încât o bună parte dintre cei care sunt albi, heterosexuali luptă ca niște idioți utili pentru drepturile minorităților sexuale și rasiale, uitând să-și mai apere propriile drepturi.
În tot acest climat ostil, ideea naţională, care părea pierdută pe undeva prin garderoba istoriei, pare a aprinde din nou focul mocnit al luptei ideologice. Prilejul reafirmării ideologiei naţionaliste pare a fi oferit şi de realităţile ultime ale vieţii europene care demonstrează că o Europă unită, uniformă şi cu graniţe fictive este o pură utopie. Această himeră politică este contrazisă de realitatea unui instinct naţional şi teritorial, ce are la bază şi un simţ al proprietăţii, care este adânc sădit în gena umană. Până la urmă şi teritoriul unei ţări poate să însemne la o scară mai mare, exact ceea ce înseamnă casa pentru o familie. Acele lucruri sunt ale acelor oameni: casa, pământurile şi, nu în ultimul rând, tot ceea ce formează ele laolaltă, şi anume teritoriul numit ţară. Aşa că atât timp cât va exista omul, va exista şi proprietatea numită ţară, doar că ea din păcate mai poate fi privatizată din când în când în folosul celor puţini.
În concluzie, dacă oglinda vieţii reflectă la ora aceasta mai mult individualismul consumist al societăţii actuale, vechile dihonii dintre oameni, care stau uneori ascunse, pot îmbrăca oricând forma unor conflicte ideologice nu doar de suprafaţă mediatică.
Editorial publicat inițial în cotidianul România Liberă:
