Reformele trebuie să existe, dar în forma actuală, cu inferențe poate excesive din partea unor grupuri exterioare sistemului public, ar putea fi periculoase pentru societate. Faptul că alegem și probabil vom alege să nu ne aplecăm asupra cauzelor anumitor probleme, nu va face decât să perpetueze acest ciclu în care ne aflăm, indiferent de salariul minim, numărul de posturi din primării ori pensiile magistraților.
Așa cum se întâmplă de obicei în România, ni se spune una, se face alta, iar între timp oamenii care ar trebui să răspundă pentru decizii preferă să se piardă în proceduri, avize uitate „din greșeală” și reforme desenate pe genunchi. Rămânem să ne întrebăm, potrivit jurnalistului TVR Vlad Todoran, dacă e vorba de incompetență sau doar de un teatru prost jucat pentru public. Iată analiza sa:
Cine uită procedurile?
„Noi vrem, dar nu ne lasă CCR-ul” ar putea să fie una din ideile subtile ale săptămânii. Un aviz consultativ, cu un termen standard de 30 de zile, care, desigur nu de la CSM, dar se regăsește în întreaga tehnică legislativă. Buna-credință te obligă să crezi că într-adevăr acești oameni își doreau să facă ce enunțau. Cu toate acestea, varianta corectă este cea care face mai puține presupuneri.
Întreb deci: E mai probabil ca un guvern, ce urmează proceduri standardizate, să uite de necesitatea unui aviz, situație pe care în trecut tot formațiunile lor au creat-o, pregătind probabil al doilea cel mai anticipat pachet de măsuri al anului sau ca un guvern să acționeze greșit în deplină cunoștință de cauză?
Acestea îmi erau gândurile atunci când, surpriză, reforma pensiilor magistraților nu a trecut de CCR. Puțin mai târziu Libertatea publica un document, semnat tocmai de ministrul justiției, prin care reamintea de necesitatea acestui acord, care, ar fi fost cerut, însă CSM nu l-a redactat la timp, iar președinta consiliului ar fi prezentat poziția instituției în media, susțin motivările unor judecători CCR, 4 la număr, care, prin deciziile luate, s-ar fi opus deciziei Curții Constituționale.
CCR, politicul și eterna responsabilitate care nu există
Pe scurt, pensiile magistraților, rămân, momentan, cum au fost, dar peisajul mediatic mai are un material referitor la intrigi politice, pentru că și Curtea Constituțională, dincolo de ce ar spera alții să promoveze, este o instituție politică, mai mult, una care nu poate fi trasă la răspundere indiferent de acțiunile sale.
În acest timp, PSD amenință cu moțiune de cenzură, adică dacă până la final de noiembrie legea nu trece, cu ea dispare și guvernul. Problema e că termenul e orice mai puțin fezabil, dar sigur și ei știu asta, iar moțiunea va rămâne unde au rămas și social-democrații, în coaliție.
Verestoy pentru bugetari
Relația poate nu e atât de iremediabilă, câteva zile mai târziu au reușit să se înțeleagă pe reforma administrației, 10% sau 13.000 de concedieri. Sigur, întreg portretul, pe alocuri adevărat, pictat acestei “clase bugetare” s-ar putea să îi bucure pe unii. Alții ar putea spune că aceste persoane își vor găsi cu siguranță locuri de muncă în alte părți, la privat.
Mitul bugetarului “transferabil” în privat
Ar putea funcționa, acolo unde cineva are nevoie de un număr foarte mare de birocrați, pe care până ieri îi disprețuiau. Mai greu în teritoriu, cum mai spun politicienii, dar poate la București.
Nu, nu sunt neoliberali
Aș greși grav în cazul în care i-aș permite instinctului să lipească eticheta de neo-liberali, sau, termen nou și conceptul diferit, libertarieni, actualei guvernări. Totuși, aceste idei circulă și nu poți ignora posibilitatea, oricât de improbabilă, în care Guvernul încearcă să minimalizeze activitatea sa pe viitor. Există poate și câteva argumente, găsim unul inclusiv în acțiunile ministrului sănătății și presupusul monopol al CNAS-ului asupra sistemului.
Spun că nu i-aș considera neo-liberali, întrucât mă îndoiesc că se conduc după vreo ideologie, ar putea fi conduși, dar asta e deja conspirație. Nu vreau să le pun la îndoiala buna credință, sub forma în care o înțeleg ei, însă din exterior totul arată a apel disperat către băieți deștepți care să îi scoată din probleme.
Una pe masă, alta sub preș și vedem noi mai târziu
Nu sunt absolut deloc susținătorul unui aparat administrativ supradimensionat, totuși nu consider că actualul ar fi. Căpușat, da, absolut, dar eliminarea unor angajați, mai ales dacă nu sunt din funcții cheie, a se citi șefi sau asimilați acestora, e o problemă pentru că, în realitate, dacă deciziile rămân la latitudinea fiecărei instituții publice, victime s-ar putea să cadă tocmai cei care aveau ce căuta acolo.
Mai puțini angajați, aceleași probleme, mai mult disconfort
Volumul de muncă nu scade, eventual crește, dar în situația în care există mai puțini oameni care să o presteze practic, disconfortul fiecăruia dintre noi crește. La ce ne pricepem foarte bine când avem probleme?
Mici atenții, sau, cum ar spune un personaj politic, șpăgi de supraviețuire, doar așa, poate, poate, ajunge cineva să elibereze certificatul de deces înainte de a se îndeplini vreo profeție.
Finanțăm orice
Istoric vorbind, bugetul țării a finanțat orice sub premisa dezvoltării, fără a mai monitoriza ulterior aceste alocări. Din exteriorul politicii, perspectiva unui banal om care caută niște răspunsuri, arată că statul conectează un sistem decedat în anii 90, la cele mai costisitoare aparate pentru a-l mai ține în viața.
Taxe inutile, studii inutile, bani aruncați
Un individ interesat poate privi înspre taxe, dacă și care sunt cele a căror colectare costă mai mult decât valoarea acestora. Care sunt micile gropi de gunoi ale banului public? Cât putem finanța din fonduri publice linii de studii ale unor universități ce produc mai multă aglomerație la AJOFM-uri decât absolvenți care ajung să lucreze în domeniul de specialitate?
Câți înțeleg gravitatea pe care toate fenomenele sociale băgate sub preș o reprezintă? Fiecare proiect cu utilitate cel puțin dubioasă, dar care, chipurile, “îmbunătățește calitatea vieții”, fiecare neasumare din ultimele decenii, fiecare zi de întârziere, fiecare procedură greoaie și poate inutilă ne poate duce, încet și sigur, înspre o concluzie care se va manifesta în cel mai facil mod posibil. O oglindă ce abia se mai susține într-un perete lipsit de tencuială, un personaj îmbrăcat în gri șarcoal, cu o cravată al cărei nod stă să se desfacă își ridică mâna dreaptă, îndoaie cotul, deschide palma, o pune în creștetul capului și începe să își scarpine chelia.
Reforma există doar dacă societatea o permite
Reformele trebuie să existe, dar în forma actuală, cu inferențe poate excesive din partea unor grupuri exterioare sistemului public, ar putea fi periculoase pentru societate. Faptul că alegem și probabil vom alege să nu ne aplecăm asupra cauzelor anumitor probleme, nu va face decât să perpetueze acest ciclu în care ne aflăm, indiferent de salariul minim, numărul de posturi din primării ori pensiile magistraților. Economia unui stat e dată de societate, una care în ultimii ani pare să sufere de afecțiuni autoimune.
Astfel, putem ajunge la o simplă concluzie: nicio măsură nu va funcționa cât timp oamenii nu o vor face.
