Robert Redford, băiatul de aur de la Hollywood, regizor premiat cu Oscar și unul dintre „nașii” cinematografiei independente a murit marți, la vârsta de 89 de ani.
Redford a murit „la domiciliul său de la Sundance, în munții din Utah – locul pe care l-a iubit, înconjurat de cei pe care i-a iubit”, a declarat publicista Cindi Berger într-un comunicat. Nu a fost furnizată cauza decesului.
După ce a ajuns celebru în anii 1960, Redford a fost una dintre cele mai mari vedete ale anilor ’70 cu filme precum „The Candidate”, „All the President’s Men” și „The Way We Were”, încununând acel deceniu cu premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru filmul „Ordinary People” din 1980, care a câștigat și premiul pentru cel mai bun film în 1980.
Părul său blond ondulat și zâmbetul băiețesc l-au făcut cel mai dorit dintre actorii principali, dar a muncit din greu acceptând și roluri lipsite de farmec. Și-a dedicat o parte din cariera sa creării unei platforme pentru filmele cu buget redus. Redford a văzut cum Hollywood-ul a devenit mai precaut și mai autoritar în anii 1970 și a vrut să recupereze spiritul creativ de la începutul deceniului. A creat festivalul Sundance pentru a cultiva noi talente, departe de presiunile Hollywood-ului. Sundance a devenit un loc de descoperire pentru cineaști necunoscuți anterior precum Quentin Tarantino, Steven Soderbergh, Paul Thomas Anderson și Darren Aronofsky.
„Îmi dau seama că am avut o carieră lungă de care sunt foarte mulțumit. A trecut atât de mult timp de când aveam 21 de ani”, a declarat el pentru Associated Press cu puțin timp înainte de a împlini 80 de ani. „Mă gândesc acum, că mă apropii de 80 de ani, că poate e timpul să mă îndrept spre pensionare și să petrec mai mult timp cu soția și familia mea.”
„Pentru mine, cuvântul definitoriu este «independență»”, a declarat Redford, în 2018. „Întotdeauna am crezut în acest cuvânt. Asta m-a determinat în cele din urmă să vreau să creez o categorie care să sprijine artiștii independenți cărora nu li se dădea șansa de a fi auziți.
„Industria era destul de bine controlată de mainstream, din care făceam parte și eu. Dar am văzut alte povești care nu aveau șansa de a fi spuse și m-am gândit: «Ei bine, poate că îmi pot dedica energiile pentru a le oferi acestor oameni o șansă». Când mă uit în urmă la asta, mă simt mândru.”
