Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pare gata să traseze o linie clară între ce înseamnă o politică de azil coerentă și ce se poate transforma într-un simplu instrument de expulzare rapidă, pe baza unei semnături de ministru. A spus-o fără ocolișuri Richard de la Tour, avocatul general al CJUE: nu ajunge să spui că o țară e sigură – trebuie să arăți și de ce.
Declarația vine după ce, în noiembrie anul trecut, o instanță din Roma a cerut Curții o interpretare oficială privind modul în care se poate aplica eticheta de „țară de origine sigură”, în contextul noii politici italiano-albaneze de transfer al solicitanților de azil.
Bangladesh și Egipt, „sigure” peste noapte — dar pe ce bază?
Totul a început în octombrie, când Curtea de la Roma a oprit temporar transferul a 12 migranți către centrele din Albania, parte din protocolul semnat de guvernul Meloni cu autoritățile de la Tirana. Răspunsul guvernului? Un decret fulger, adoptat pe 23 octombrie, prin care lista țărilor considerate „sigure” a fost extinsă. Bangladesh și Egipt au fost adăugate, fără prea multe explicații, pentru a grăbi respingerea cererilor de azil.
Cu toate acestea, câteva săptămâni mai târziu, pe 11 noiembrie, alți șapte migranți — din exact acele țări — nu au fost tirmiși în Albania. Judecătorii italieni au refuzat să valideze transferul lor, invocând o chestiune de fond: decretul nu conținea nicio sursă de informație, niciun raport, niciun argument verificabil care să justifice includerea acestor țări pe lista celor „sigure”.
Fără surse, fără legitimitate
„Nu avem cum să verificăm dacă această presupusă siguranță e reală sau inventată”, au spus, în esență, magistrații italieni. Fără surse oficiale, fără o analiză transparentă a contextului politic, juridic și social din respectivele țări, nici judecătorii și nici solicitanții de azil nu pot contesta în mod real decizia. Este, practic, o opacitate instituționalizată.
Și nu este doar o problemă de bun simț democratic, ci una de drept european. Directiva 2013/32 cere clar ca desemnarea unei țări ca fiind sigură să fie bazată pe „aplicarea efectivă a legii într-un sistem democratic” și pe lipsa generalizată a torturii, persecuțiilor sau violenței armate. Nu e vorba de „percepții” sau de „intenții guvernamentale”, ci de fapte dovedite și documentate.
Ce spune avocatul general de la CJUE? Un lucru simplu și greu de contestat:
“Actul legislativ care desemnează o țară drept sigură trebuie să permită controlul judiciar al acestei desemnări. Sursele de informații trebuie puse la dispoziția instanței.”
Și se mai adaugă ceva esențial: desemnarea nu e un simplu exercițiu birocratic, ci o implementare a dreptului UE, ceea ce înseamnă că trebuie să respecte toate garanțiile procedurale și substanțiale pentru protecția solicitanților de azil.
O problemă mai mare: când o țară e sigură doar pentru unii
Un alt punct sensibil atins de avocatul general este riscul unei prezumții automate, care ignoră diversitatea situațiilor. O țară poate fi considerată „sigură” în general, dar nu pentru toți. Dacă există grupuri — politice, religioase, sexuale — care sunt discriminate sistematic, atunci statul membru trebuie să le excludă explicit de la aplicarea prezumției de siguranță.
Cu alte cuvinte, nu poți să pui ștampila „sigur” pe un stat în care o parte a populației e persecutată, și apoi să spui că „așa scrie în lege”.
UE ar putea impune o listă comună de „țări sigure”
În paralel, Comisia Europeană ia în calcul o reformă mai amplă: o listă europeană unificată a țărilor de origine sigure, pentru a elimina diferențele între statele membre. Un lucru util, dacă e făcut cu transparență și pe baze documentate, nu pe impulsuri politice.
Până atunci, cazul din Italia rămâne un exemplu clar despre ce se întâmplă când un guvern încearcă să folosească azilul ca un instrument de eficiență administrativă, ignorând drepturile fundamentale, iar CJUE, prin vocea avocatului general, pare hotărâtă să arate că, în Europa, legea nu se face doar prin ordonanțe, ci și prin responsabilitate.
