Mihai Eminescu: „Trădătorii devin oameni mari și respectați și proștii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii.”
Articol de Ioan Blidaru
Fiului meu Ciprian
Dintre cele 37 de minuni săvârșite de către Isus Hristos în fulguranta și tragica lui existență pământeană, am ales, nu întâmplător, pe cea descrisă în trei Evanghelii canonice, de către Marcu, Luca și Matei, dintre cele patru care alcătuiesc Noul Testament, temelia teoretică și practică a creștinismului și care se referă la potolirea furtunii iscate în Marea Galileei, punând în pericol corabia pe care se afla Isus cu ucenicii săi și care l-au rugat să facă ceva pentru salvarea lor, la care El a strigat către vânt și mare ”Taci! Liniștește!” și furtuna s-a oprit.
Nu vreau să amestec religia cu politica, amestec periculos cu potențial exploziv, dovedit de toate rotocolirile din istoria lumii, ambele ”arte” ale posibilului și imposibilului fiind subordonate exclusiv intereselor de putere și control asupra mulțimilor de către oligarhiile financiare care comandă atât muzica, precum și ritmul dansului vieților noastre efemere, motiv pentru care mă retrag pe pământul patriei controlată veșnic de oligarhii hoțo-prostocratice și antinaționale și revin la subiectul meu trist, precum este sufletul și destinul neamului românesc, care, împins de un ”elan regresiv” fără leac, ”înapoi tot dă ca racul”.
La noi, furtuna care s-a iscat și a trebuit oprită s-a numit Eminescu, a cărui mască mortuară este chipul lui Hristos al Românului Absolut (Țuțea) sau ”este întruparea cerului și pământului românesc cu toate frumusețile și durerile și nădejdile crescute din ele” (Eliade), fapt care s-a împlinit în noaptea de 15/16 iunie 1889, la sanatoriul Caritatea din București, după ce la ora trei din noapte i-a cerut un pahar cu lapte medicului de gardă rostind ultimele cuvinte: ”Sunt năruit!”, după care, la ora patru, a trecut în eternitatea sufletului românesc, de unde ne privește ”nemuritor și rece”.
Alexandru Vlahuță, după ultima vizită la bolnav, ne spune: ”Figura lui Eminescu îmbracă acea expresie de tristețe vagă, umbra acelui apus dureros al conștiinței, care-i dădea în acel moment înfățișarea unui zeu învins, părăsit de puteri și umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă și nu știam ce să-i spun. După câteva minute de tăcere, își împreună mâinile și ridicându-și ochii în sus, oftă din adânc și repetă iar cu un glas nespus de sfâșietor: ”Of, Doamne, Doamne!”
Așa s-a săvârșit din viață, precum un vultur învins de corbii între care a trăit, cel despre care Caragiale a spus că: ”Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.
Documentele morții Poetului Național ne arată că, în halatul ponosit, avea scrisă pe un carnețel ultima lui poezie: ”Stelele – în cer”, iar după luarea măștii mortuare, la autopsie, creierul a avut 1495 grame, cu lobul stâng al gândirii mai greu cu 25 de grame, analog cu al lui Schiller și nu s-a confirmat diagnosticul de sifilis pus de dr. Șuțu, pentru care dr. Iszak l-a tratat cu o doză de patru ori mai mare de mercur, încă din anul 1883, după care creierul a fost pus pe pervazul unui geam, de unde a dispărut fie mâncat de o pisică, fie a fost aruncat la gunoi, iar în final o înmormântare în pripă, în ziua de 17 iunie, la cimitirul Bellu, fără focuri de pușcă, cu hora mortului și sufletul urcat la cerul patriei, pe care a iubit-o ca nimeni altul.
Regizorii și autorii morali ai ”potolirii” lui Eminescu, incomodul publicist de la ziarul ”Timpul”, au fost Petre Carp, care a lansat ordinul: ”Potoliți-l pe Eminescu”, Titu Maiorescu, dr. Alexandru Șuțu, conservatori, cu acordul tacit, plin de satisfacție al liberalilor – ținta predilectă a lui Eminescu, precum a fost și Regele, care, la instalarea pe tronul României, în anul 1866, la finalul proclamației a spus: „Să ne ajutăm dară români și Dumnezeu ne va ajuta!” – toți la un loc constituind o oligarhie antiromânească aservită intereselor străine de neam și țară, cu care a dat piept geniul lui Eminescu și care în final l-a răpus.
În anul 1882, într-o scrisoare către Veronica Micle, cu o premoniție analogă cu presimțirea lui Avram Iancu, fratele lui de destin tragic, care, în anul 1850, la numai 26 de ani, și-a scris inegalabilul testament – ”Ultima voință” – spune: ”Timpul” acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât și temut fără nici un folos… unul dintre cei mai urâți din România. Naturi ca ale noastre sunt nevoite sau să învingă relele sau să piară, nu să li se plece ”lor”!”
Începutul sfârșitului pentru Poet este luna iunie, anul 1883, după ce la 5 iunie, prezent la Iași, la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, renunță să-și citească poezia ”Doina”, retrăgându-se cu Ion Creangă la ”Bolta rece”, la un pahar cu vin, după care seara, la adunarea ad-hoc a ”Junimii”, Eminescu citește în premieră ”Doina” sa, care a fost primită de audiență, după cum ne spune Negruzzi, amfitrionul serii literare, cu: ”un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul cetirii și mai mulți dintre numeroșii membri prezenți îmbrățișează pe poet”.
Acesta a fost apogeul gloriei antume al Poetului Național, cu acest ”cântec de lebădă” trist, precum sufletul neamului, despre care Goga a spus că este: ”cântecul năzuințelor noastre eterne, cea mai categorică evanghelie a românismului”.
La data de 28 iunie, Titu Maiorescu primește un bilețel adus de o slujnică de la soția lui Ioan Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, în locuința cărora era găzduit, cu următorul conținut: ”Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu”, după care urmează calvarul, arestarea, internarea în cămașa de forță cu diagnosticul ”alcoolic și sifilis”, tratamentul cu mercur aplicat de dr. Iszak și darea afară de la ”Timpul”, în care-i apare cu această dată și ultimul său articol. După ce a publicat la acest ziar conservator peste 400 de articole, dintre care majoritatea, prin conținutul lor, au rămas de actualitate din păcate până astăzi și care i-au deranjat pe toți guvernanții care s-au succedat la putere până astăzi.
La 15 mai 1879, într-un editorial, poetul scrie: ”Oameni care au comis infracțiuni rămân somități, se plimbă pe stradă, ocupă funcții înalte în loc să-și petreacă viața la pușcărie. Trădătorii devin oameni mari și respectați și proștii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii”, ca la 21 aprilie 1881, într-un alt editorial, să afirme: ”Toate numirile în funcție nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputații, care la rândul lor atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiecare centru de județ. Aceste comitete își împart toate în familie”.
Nu vi se pare că trăim în același film, precum acum 150 de ani, răstimp în care în loc să propășim ne-am învârtit în jurul cozii și țara s-a năruit și se năruiește pe zi ce trece?
Nu mă rabd, abuzând de răbdarea cititorului meu, acum în plină campanie de alegeri, sub deviza unei coaliții care se luptă pentru stabilitatea menținerii la ”putere și pradă” și mai citez din Eminescu: ”De cîte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău nației” și continuă astfel: ”S-au unit la ’66 ca să răstoarne pe Cuza-Vodă, dacă nu l-ar fi răsturnat niciodată unirea Ardealului cu Ungaria (1867) nu se făcea. S-au unit pentru a aduce un Domn Străin; pentru că amândurora le convenea un Domn fără inițiativă (Kwi) și necunoscător de țară, sub care amândouă să-și facă fără control manevrele. S-au unit pentru a vota concesia ”Straussberg”. S-au unit pentru a ceda Basarabia (1878), ca în final să afirme: ”Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de cîte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie 1866”.
Aici s-a înșelat Eminescu, căci după suita de trădări naționale care au urmat și au continuat până astăzi nici unui lider român nu i-a crăpat obrazul de rușine și nici nu a fost pedepsit pentru trădarea de patrie, ci li s-au făcut statui unora încă din timpul vieții. Mă opresc cu o strângere de inimă și cu un năduf sufletesc nepotolit încă, cu un gând-speranță că, dacă potolirea lui Eminescu s-a înfăptuit atunci, ea continuă și postum prin indexarea lui așa cum se întâmplă și astăzi din rațiuni ”progresiste” și antinaționale, până când neamul acesta se va trezi din somnolența-i morbidă și ”va pune pumnul în pieptul furtunii sau va pieri” și numai atunci aserțiunea lui Cioran că: ”Eminescu este o scuză pentru România” va deveni inactuală și desuetă.
Suntem năruiți și punctum?
- Articol publicat inițial în „Flacăra lui Adrian Păunescu”
