Societatea deschisă și supușii ei

Marele succes al propagandei vine din nevoia de siguranță a cetățeanului. Mesajul propagandistic care funcționează pe cele două planuri, demonizarea adversarului, albirea propriei tabere, creează o anumită liniște sufletească. La asta se mai adaugă și prezentarea continuă a victoriei iminente și a lumii viitoare izbăvite de rău. Manipularea speranței funcționează optim și în acest caz. Omul simte că răul e pe cale să fie îndepărtat, iar lumea de apoi nu va fi în ceruri, ci aici, unde el, cetățeanul universal se va putea bucura de o nouă viață înfloritoare.

De la șoferii de taxiuri până la lucrătorii  din instituții, cu toții se simt mai puțin perturbați în momentul în care li se spune mereu că situația este sub control. Nu ne gândim aici la funcționarii nomenclaturiști, pentru că liniștea lor sufletească e asigurată de sinecurile bine stipendiate de către ”statul eșuat”. Fie pandemie sau vreme de război ei își beau ceaiul de la ora cinci în luxul londonez, vienez, berlinez. Doar e vremea tupeiștilor de sistem. Asta și pentru că nu dă nimeni doi bani pe valoarea cuiva în această țară. A aprecia un om pentru competența sa, înseamnă a-l oferta avantajos și a-l pune la locul potrivit pentru a lucra în folosul comunitar. Statul nu-și permite aprecieri contemplative de nivelul rudelor sau prietenilor. Asta dacă vrea să scape vreodată de stigmatul de stat ticălos, eșuat și arogant.  

Motivul pentru care au succes cei cu tupeu este acela că nu se face o selecție corectă. Când toată lumea e obsedată doar de control și profit, de la vârful statului și până jos, selecția valorilor dispare complet. Statul recompensează clientela mafiotă, iar pe cei care nu fac parte din nomenclatură îi consideră cel mult, buni de a fi slugi ieftine sau lupi singuratici care trebuie înfometați până la extincție. Proștii și proastele snoabe ale sistemului fac bani pe seama noastră, au relații și putere, marginalizând adevăratele valori. Acești ticăloși distrug destine pentru a-și construi ei falsul succes. Ei tot fără destin rămân, pentru că n-au nicio vocație de împlinit. Însă se prezintă ca oameni de carieră. A fi mediocru sau chiar o nulitate ajunsă prin proptele sau ticăloșii în funcții și apoi a poza în om de carieră a devenit un fapt de-o normalitate îmbietoare.

Aceasta e o practică de sistem, iar dacă e dat din când în când un impostor în vileag, de regulă e meritul unui dușman sau al unei tabere rivale care prezintă aceleași semnalmente imorale. Nu se face curățenie, doar se mută gunoaiele dintr-o pubelă în alta. Carieriștii de carton și plastic ajung la gunoi menajer. Fracția umedă fermentează împuțind un întreg sistem.   

Toate aceste elemente particulare creează profilul nostru istoric. Așa cum există la nivel individual, personalitatea cameleonică, există și un cameleonism colectiv, care se dezvoltă de regulă în țările supuse istoric intereselor marilor puteri. Trăsătura cameleonică o regăsim atât la nivelul elitelor, cât și în sânul mulțimii căreia îi freamătă nările când simte mirosul bocancilor istoriei. Când nu ai puterea de a-ți impune propriile idei, credințe, mentalități, nu ai decât două variante, te supui sau te opui. Iar cum a doua variantă lipsește din adn-ul românesc, adaptabilitatea lașă și supunerea cameleonică reprezintă modul nostru de viețuire subistorică.

E adevărat că identitatea națională și religioasă au oferit pe de o parte securitate indivizilor, coagulându-i la nivel colectiv, comunitar, dar implicit și o doză de insecuritate prin tendința spre conflicte inter-etnice și religioase. Dizolvarea acestor identități a produs din acest punct de vedere o relativă securitate la nivel general, interstatal, dar a creat o mai mare nesiguranță psihologică indivizilor care simt că nu mai aparțin nici unei entități superioare, cu excepția templelor consumului care livrează niște surogate de sens existențial.

Însă indiferent de contextul istoric, noi rămânem maeștrii ”supunerii voluntare” față de care am fost deschiși toată istoria noastră. Am fost, suntem și vom fi o societate deschisă spre compromisul înjositor și maimuțăreala cameleonică, executând dansul pinguinului pe verticala ierarhică.

În final, merită amintit un citat pentru analfabeții intelectual, care consideră că tot ce nu știu ei, adică aproape tot din cunoașterea umană, reprezintă invenție conspiraționistă. Iată ce spunea cel care a păstorit pe multe paliere societatea românească după 1990: ”Atunci când suveranitatea statelor stă în calea impunerii regulilor, legilor și normelor, promovate de societatea deschisă, ar fi de dorit să se ofere stimulente și motivații pentru o supunere voluntară”  – George Soroș.

P.S.:

”Cred că nu e nicăieri acest dezgustător defetism moral care domnește la noi: ”N-ai să-ndrepți tu lumea”, ”Vezi-ți de interesele tale și lasă-i și pe ceilalți în pace”, ”Fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Acestea – ilustrate cu pilde hotărâtoare din viața politică, financiară, din armată, școală, biserică, literatură, presă – din însăși iubire, prin care ți se arată cum numai printr-un întreg sistem de trădări de toate soiurile, de cumpărări, complicități și concesii morale se poate ”ajunge” – ne-au format toate o stare de spirit de slugi parvenite. Și înainte de a fi imorală, dacă vreți, lumea asta e urâtă pentru că numai inteligența, care se ridică asemenea flăcării deasupra mlaștinii, e frumoasă”. – Camil Petrescu

Articol publicat inițial în cotidianul România Liberă:

Societatea deschisă și supușii ei

Share on facebook
Facebook

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.